Blestem greu de jad

Spre hruba din munte
Trudeşte flăcăul.
Broboane pe frunte
De-a dreapta e hăul.
Poteca subţire
O sfoară îi pare,
De hârci, cimitire
Rânjesc sub picioare.
Duhoare de putred
Cu iz de infern
Pe muntele şubred
Se scurge etern.
Securea despică-n desiş
Viaţa de viaţă desparte,
Sub tălpi ascuţitul pietriş
Scrâşneşte a moarte.
Pe cer aninată, străină,
Spre pisc luna-l petrece,
Obrazu-i albeşte haină
Cu zăbranicu-i rece.
Nu-i prinţ, nici oştean,
Nu-i rigă, nici slugă,
Doar biet pământean
Pe buze c-o rugă.
A grijii povară
În suflet îşi poartă.
Ca lotri-i furară
Din mâini a sa soartă.
A lui mândră floare
Din sat îi răpiră,
Teribilei fiare,
Fricoşi, o jertfiră.
Cu crini o gătiră
Şi cunună de laur.
Păgâni, o nuntiră
Cu temutul balaur.
În briza cea rece
Genunchii îl lasă.
Prin inimă-i trece
Văl alb de mireasă
Şi stânca cea mută
Îi zbiară sub palmă
Când ura cea slută
În sânge dă valmă.
— Aşteaptă tu, fiară,
Că-ţi vine nuntitul.
Aşteaptă tu, dară,
Că eu ţi-s sfârşitul.
Şi pumnul se strânge
Pe lemn de secure,
Voinţa-l împinge
Mai departe să-ndure.
Sub creasta pietroasă
Poteca se frânge.
O buhă zeloasă
Prohodul îi plânge
Căci gura rânjită
De hău clocotit
E straşnic păzită
De-un trup oţelit.
Ochi largi ca de foc,
Zale grele de jad
Vrăjite-n ghioc
Şi călite în iad
Şi gheare pumnale
Scânteie sub lună,
În iz de amnare
Nasc groază nebună
Şi inima şuie tresaltă.
În braţ nu e sânge ci fier.
Curajul securea îi saltă
Spre smoala din cer.
Urlând apucat
Spre fiară aleargă
Din gândul secat
Durerea să-şi şteargă
Dar fuga-i curmată…
— Iovane, te-ndură!
Din noapte-a lui fată
Glăsuind fără ură
Calea rea îi aţine.
Din stihii, ca nălucă,
Mireasa lui vine
Şi braţu-i apucă,
Iar fruntea prea udă
Cu marama o zvântă.
— Nu-i bestie crudă,
E-o fiinţă înfrântă.
De-un veac vieţuieşte
Sub amarnic blestem,
Pe pământ când păşeşte
Cei nevolnici se tem.
Doar spaima-i îndeamnă
Să aducă jertfire,
Pe alţii condamnă
Spre-a lor mântuire.
Flăcăul ascultă
Cu gândul buimac,
Pentru furia mută
Iubirea e leac
Iar mândra îl poartă
De mână spre fiară.
Sub crusta cea moartă
Un trup se-nfioară,
Se zbate sub zale
Blestem greu de jad,
Geme sumbru a jale
Şi a chinuri de iad.
Îşi scutură solzii
Şi urlă sălbatic
Când leapădă colţii.
Lacrimi curg din jăratic.
Din zbucium şi fiară
Rămâne doar scrum
Şi-un bătrân cu tiară
Se iveşte din fum.
Sub cununa din laur
Şi crini hohoteşte,
Mântuit de balaur
Se învârte orbeşte.
— Fost-am rigă trufaşă
Cu suflet de zbir,
Fire prea pătimaşă,
Răutăţi fără şir.
O vădană sărmană
Am lăsat fără prunci
Prin cumplită prigoană
Schingiuindu-i cu munci.
Hărăzitu-mi-a chip
După inima mea,
În străfunduri să-mi ţip
Povara cea grea
Şi orice muritor
Să-mi urască făptura,
Să văd mistuitor
Doar spaima şi ura,
Să n-am alinare,
Mântuire ori leac
Pân-crunta răzbunare
Împlini-va un veac.
Bătrânul îşi frânge
Genunchii de stânci,
Durerea îşi plânge
Şi mila de prunci.
Ar vrea să întoarcă
Clepsidra cu chin
Şi timpul să stoarcă
De amarul venin,
Iar ochii căscaţi
De groază şi ură
Să nu-i oglindească
Teribila gură,
Nici spinii pumnal,
Nici ochii de iad,
Ori gâtlejul furnal,
Ori solzii de jad.
— Copilă, mă lasă
În ochi să-ţi privesc,
Sclipirea lor vadă
Un chip omenesc.
O clipă, doar una,
Un tremur de pleoapă,
În valuri, ca luna
Pe luciul de apă,
Râvnindu-şi iertarea,
Teribilul zbir
Îşi află alinarea
Risipit de zefir,
De blestem limpezit,
Muritor fără pată
Aievea oglindit
În suflet de fată.

Ianuarie 2022, Luminiţa Dobrea