La pas, printre stele – partea 3

(din episodul trecut)

— Ai dreptate, îi spuse blajin şi o eliberă de senzorii incomozi. Însă, îmi va fi cu mare supărare dacă nu mă vei lăsa să te însoţesc. 12A pe nivelul 15 parcă… Dacă nu aş face-o, Victor mi-ar tăbăci gospodăreşte spinarea, îi şopti complice şi îi oferi galant braţul.

(Şi acum continuarea…)

***

— Ce face?

— Se odihneşte…

— Cum a mers?

— Strună… cred. Numai sfinţii părinţi din stele ştiu ce-a văzut ea acolo. Undele theta au ieşit de tot din scala aparatului. Ar fi trebuit să le citesc undeva pe tavan. Nici cu tine nu mi-e ruşine, dar dacă o ţinem tot aşa, va trebui să dau scanerul la reciclare.

— Ei, poate găseşte Dan o soluţie. Până atunci, Pinto, frăţioare, vreau să-mi spui opinia ta despre paralizia gemenelor, opinia ta profesională, desigur, îl provocă transnavul blocând voit cu ultimele cuvinte potenţiala avalanşă de injurii pe care doctorul le profera de obicei când era stârnit să vorbească despre torturile îndurate de micuţii UIGi. În viziunea lui sănătoasă despre omenire, copiii erau copii indiferent ai cui erau şi ce puteri aveau. Aşa fusese educat de familia care îi crescuse pe el şi pe Victor. Melissa bănuieşte o concentrare genetică, adică ambii cromozomi X UIGi…

Pinto rămase o vreme cu gura căscată şi ochii dilataţi de spaimă.

— Sfântă genetică scrântită! Ăştia-s demenţi, nu mai au un dram de demnitate umană ori ştiinţifică… torentul de vorbe grele fu întrerupt de Victor cu o atingere a braţului.

— Pinto, încearcă să-ţi imaginezi un locator-transnav cu puteri duble dacă nu cumva înzecite, într-un singur trup, dar de copil. Ce crezi că se poate întâmpla?

— Frăţioare, nu am nici cel mai infim indiciu. Nu există precedent, decât aşa tangenţial… Să înghesui ca bezmeticul atâta putere într-un corp atât de fragil este scrânteală epocală. Cum crezi că un biet pruncuţ care nu îşi poate controla nici măcar pârţurile ar putea ţine în frâu asemenea puteri? E ca şi cum i-ai pune în mâini o lesă şi i-ai spune să-şi scoată animăluţul de companie la plimbare, doar că la capătul lesei are un tiranozaur gigantic. Na, ţine-l din scurt dacă poţi… „la călcâi, T-Rex”…, spuse rânjind sardonic. Probabil trupuşoarele lor atât de umane, atât de plăpânde, au nevoie de mai mult timp să poată stăpâni taifunul care le bântuie constant creierele. Pe toţi sfinţii părinţi, taifun e puţin spus… Adaptarea trebuie să fie lentă altfel corpul se prăjeşte, ia foc, se dezintegrează de atâta efort. Acaparat de funcţii UIGi de o asemenea anvergură, creierul îşi face mendrele. Este primul care trebuie alimentat, oxigenat, îngrijit. Neinstruit, fără călăuză, de unde să ştie sărmanul cum să-şi dozeze energia când în el, într-o singură secundă, se dezlănţuie tot atâtea descărcări electrice cât ar cuprinde un an de furtuni tropicale. Îţi trebuie o întreagă centrală pe fuziune să generezi atâta amar de electricitate. Mi se pare cât se poate de firesc să fie trecute în plan secund funcţii ca mersul, vorbirea şi altele. Creierul este tartorul. El dictează. El ordonă să fie servit primul. Dacă mai rămân ceva resturi şi pentru alte activităţi, bine de bine… dacă nu… legumă… prinzi rădăcini printre perne şi pleduri în timp ce îţi porţi telekinetic lingura cu terci de ovăz la gură. Ştii că Sicanor a făcut primii paşi la vârsta de şapte ani şi cam tot atunci a rostit primele cuvinte? Asta se întâmpla după ce teleportase obiecte de mărimea biroului de colo.

— Asta înseamnă că fetele vor putea merge, vor putea vorbi?

— Păi, cu ce a început vrăjitoarea ta ar fi posibil. Este foarte ingenios. Cred că mai mult visceral a intuit ce se petrece cu ele şi, din câte am citit în rapoartele şterpelite de Jolstone, le-a antrenat în activităţi menite să domolească, să canalizeze descărcările bezmetice. Ştii, ca nebunul de Gregory, colegul tău de clasă, care croşetează când îl apucă pandaliile… hrană rece pentru creierul înfierbântat… îşi varsă toţi nervii în pulovere şi fulare şi aşa îşi ţine maşinăria la relanti. Aş îndrăzni chiar să spun că, fără să ştie în ce se bagă, a început să le pregătească pentru ce va să vină. A dat un scop, o ţintă, zbaterii lor haotice. De asta aveau nevoie. Acum am eu o dilemă… mai mare…

— Da, şi eu… cine le-a creat şi cum naiba au ajuns să fie tratate de un locator latent, verbaliză transnavul gândul fratelui său. Să fi fost Xiao atât de abil încât să facă toate astea sub nasul stareţului? Sunt convins că el mi-a trimis mesajele din care am aflat de Melissa?

— Asta-i, Victore. Să fie el păpuşarul? Ce ticluieşte acolo, în umbră? Încotro ne mână pe toţi? Până acum planurile noastre s-au potrivit tare bine cu ale lui, numai sfinţii din stele ştiu ce-o fi de aici încolo. Să fie pură întâmplare? Să fie coincidenţă?

— Pinto, astfel de coincidenţe nu îşi au locul într-o lume ca a noastră. Hazardul se oglindeşte doar în ochii neştiutorilor şi le amorţeşte voinţa cu acel fatidic „aşa a fost să fie”.

— Dacă aşa stau lucrurile, eu zic să nu o mai lungim prosteşte. Cel rău nu doarme. Mulţumeşte proniei că ai avut inspiraţia să-i ceri lui Azbrum locaţia următoarei destinaţii înainte de întâlnirea cu Sandrov. O singură rătăcire, o scăpare infimă, ar fi fost de-ajuns să ne programeze pe toţi la o lobotomie generalizată, coborî doctorul glasul până la o tonalitate tâmpă şi lăsă să-i cadă falca imitând rezultatul operaţiei. Nici în cele mai tensionate momente nu putea fi pe deplin serios, aşa era Pinto, fratele mai mare al celui mai neliniştit transnav. Bine că am şters-o până să ne ia şmecherii la ochi. Mai este ceva? Hai, m-ai chinuit destul azi. Vreau să-mi lungesc ciolanele ostenite într-un pat.

— Nu încă… ar mai fi ceva… crezi că ele vor reuşi să ne ajungă din urmă… la timp?

— Dar tu, cu mintea aia grozavă a ta, ce crezi? se oţărî Pinto ca o precupeaţă.

— Vor veni. Ceva din mine îmi spune că vor reuşi. Ne vor găsi oriunde ne-am afla.

— Un gând nu-mi dă pace. Tu crezi că nenorocitul de Julius va sta cu mâinile în sân? Nu trebuie să fii telepat să-i simţi răsuflarea de fiară întărtată în ceafă, chiar şi la câteva mii de ani-lumină distanţă.

— Ştiu. Trebuie să facem încă un salt. Am vorbit deja cu Dan să caute o nouă destinaţie, suficient de departe şi accesibilă dintr-un singur slide.

— Unul din punctele acelea oarbe de pe hărţile voastre? Crezi că Melissa îşi va depăşi frica?

— Vom vedea, acum e prea devreme să mă pronunţ, nu am idee cât de repede îi vor reveni toate amintirile de la ISLA.

— Ar fi bine să o facă repede, hultanul de Julius nu doarme…

***

— Salut!

— Moş Xiao?!

— Necazuri?

— Ei, cam aşa ceva…

Bătrânul cu ochi migdalaţi şi barbă rară se aşeză lângă copila ghemuită sprijinindu-şi spinarea ostenită de peretele rece fără să-i pese că frigul îl va şubrezi şi mai mult. Nu scotea un sunet. Doar împărţea peretele gros de beton cu un suflet rătăcit şi îngrozit.

— Ce faci? îl întrebă nedumerită fetiţa după un timp.

— Stau, îi răspunse simplu bătrânul.

— De ce?

— Pentru că vreau să aflu cum e să stai aici.

— Aici?

— Păi şi tu stai aici, nu?

— De ce aici?

— De ce nu?

— Aici stau eu…

— Şi e bine?

— Nu…

— Atunci, de ce stai aici?

— Pentru că e linişte şi sunt singură… adică era linişte… şi… eram singură…

— Aha… spuse gânditor bătrânul fără să ia în seamă aluzia micuţei.

Tăcură o vreme. Fetiţa îl privea cu coada ochiului încercând să-i ghicească intenţiile însă chipul bătrânului părea cioplit în piatră. Nimic nu-l tulbura.

— Ce faci? îl întrebă după o vreme.

— Stau, îi răspunse invariabil bătrânul ca într-un joc de cuvinte fără sens.

— Nu, nu înţelegi. Tu ce faci? Cu ce te ocupi?

— Sunt îngrijitor.

— Adică?

— Adică, port de grijă.

— Aha…

Pe chipul lui palid se ivi un zâmbet discret ca o rază de soare.

— Şi e o meserie bună?

— Precum ştii…

Copila nu ştia mare lucru despre ceea ce făcea bătrânul. Îl văzuse ştergând podelele, reparând câte o balama, înlocuind câte un robinet ori uscând ochii vreunui copil îndurerat. Mereu meşterea câte ceva, mereu alina pe careva. Se gândea că nu-i o meserie urâtă de vreme ce omul îmbătrânise făcând-o.

— Tu ce meserie ai? o întrebă el pe neaşteptate.

— Niciuna. Sunt copil. Ei vor să mă facă locator galactic. Nici nu pricep ce înseamnă. Tu ştii?

— Cred că da…

— Şi?

— Păi… locatorii caută stele… prin galaxie…

— Adică ei vor să caut stele?

— Cred că da…

— Cred că nu-s prea întregi… la cap, vreau să zic. Cum să caut eu stele stând încuiată aici, între ziduri groase prin care nu trece nimic.

— Cu mintea…

Fetiţa îl privea uluită. Clar, adulţii din ISLA nu erau deloc zdraveni la cap.

— Nici nu ştiu cum arată… în realitate. Am văzut numai poze. Nişte pete albe pe o hârtie neagră. Tu le-ai văzut vreodată?

— Da. Acolo sus… şi în fiecare dintre voi.

— În mine, nu! Eu nu am stele pe dinăuntru, ca ceilalţi. Ştii ce nu pricep? întrebă iute fără să-l lase să-i răspundă. Nu pricep de ce nu putem merge acolo, sus, printre stele. Ar fi atât de simplu.

— Adevăr grăieşti, copilă, şopti bătrânul oftând adânc, din piept. Acolo, sus, ar fi atât de simplu.

— Eu le-am spus. Ei nu vor să audă asta. Îi înspăimântă. Am simţit cum îi roade groaza, pe dinăuntru, ca un vierme…

— Tu vrei să vezi stelele? îi abătu abil atenţia de la sentimentul străin şi prea matur pentru mintea ei gingaşă.

— Nu ştiu…

Xiao se ridică anevoie şi îi întinse mâna noduroasă. Când îşi cuibări mâna în palma lui realiză că niciun adult din ISLA nu o atinsese până atunci. Căldura pielii aspre, bătătorite, îi dădea siguranţă şi speranţă.

— Unde mergem?

— Acolo, sus…

— De ce?

— Să vedem stelele, îi spuse în şoaptă împungând aerul cu degetul, apoi îl duse la buze în semn de tăcere. Fetiţa îl imită conspirativ. Secret, îşi spuse în gând şi chicoti încântată de fiorul aventurii care îi punea sângele în mişcare.

Scara îngustă îi purta într-o spirală ameţitoare către ceea ce-n imaginaţia fetiţei era turnul din basme, înalţat mult peste castelul-temniţă păzit de nemiloşii zeloţi firuzi. Păşeau cu grijă să nu facă zgomot.

La capătul spiralei, bătrânul îngrijitor forţă cu umărul un chepeng cu balamale înţepenite. Bucăţi de vopsea scorojită şi rugină se cernură peste capetele lor ca o zăpadă a decadenţei, a dezolării. Copila prinse în palmă câţiva fulgi stacojii şi-i examină intrigată. Murdăria era de neimaginat pe coridoarele şi în încăperile imaculate ale ISLA. Cohortele de novici în sutane azurii trudeau zi şi noapte lustruind fiecare centimetru al institutului. Până şi cea mai mică pată de rugină, nu mai mare decât un vârf de ac, ar fi isterizat până la paroxism pe atoatevăzătorul intendent firuz. Mirosul de metal corodat era ceva nou. Adulmecă precaută mica descoperire. Izul de fier oxidat îi amintea de un episod dureros petrecut cu câteva săptămâni în urmă. Bătăuşul grupei o provocase lovind-o şi insultând-o grosolan. Cu buza despicată şi gura plină de sânge îi răspunse cu un pumn zdravăn în plină figură. Îl făcuse să-şi înghită rânjetul tâmp. Gustul imprimat în palmă de fulgii rebeli, stacojii, îi aminteau de gustul propriului sânge pe care-l simţise în acea zi. Îi trezea instincte sălbatice, îl asocia cu violenţa şi ura. Şi fierul sângerează, îşi spuse cu naivitate şi, parcă vrând să scape de amintirea urâtă, îşi şterse cu stângăcie palmele de poala uniformei cenuşii. Îngrijitorul o urmărea atent. Părea să-i citească gândurile.

— Nu-ţi fie teamă, e doar rugină. Ştii tu, fier, aer, umezeală… aşa moare fierul…

— Da, sângerează şi moare… concluzionă ea cu tristeţe şi se strecură prin deschizătura din tavan.

Nimic nu avea să o pregătească pentru spectacolul universului, nici măcar încercarea timidă a bătrânului de a-i canaliza atenţia către linia orizontului.

În întunericul domului de sticlă care proteja turnul, puzderia de licăriri îi tăie răsuflarea. Miliarde de ochi vii, arzători, clipeau în jurul ei.

Atât de multe, articulă cu mare greutate şi căzu în genunchi copleşită.

Refuza cu încăpăţânare să se supună spaimei care-i dădea târcoale. Trase aer în piept şi îşi lăsă capul pe spate. Prin ochii larg deschişi, creierul înghiţea înfometat întreaga boltă, mintea ei recunoştea în îngrămădirile sclipitoare toate tiparele, toate formele, toate animalele fantastice, toate legendele închipuite de cei care le-au dat nume de-a lungul timpului. Simţea cum creşte înăuntrul ei bucuria întrebărilor fără glas, întrebări ale căror răspunsuri sălăşuiau de mult în ea fără să le fi găsit vreun rost până atunci, ca nişte promisiuni neîndeplinite. Închise ochii vrând parcă să păstreze în spatele pleoapelor întreaga revărsare a universului strălucitor. O întrebare mută prindea rădăcini în mintea copilului uluit. Pentru cine străluceau acele stele? Ce fel de lumi încălzeau? Erau acele lumi populate?

Ibi est vita, şopti bătrânul. Ţine minte, copilă. Ibi est vita! Acolo există viaţă! Şi tu vei fi printre cei care o vor descoperi…

Prin sticla groasă, uşor curbată, a stelariumului de pe Polux, vedea acum alte tipare, alte forme, alte animale fantastice, alte legende se schiţau punctiform în bezna fără de sfârşit. Oricât de departe ar fi fost de turnul lui Xiao, oricât de străine i s-ar fi părut, nu avea să se sature niciodată să le privească. Atât de multe… Nu îi auzi paşii, încălţările cu talpă moale estompau zgomotul, în schimb îi adulmecă parfumul şi, odată cu el, toate emoţiile. Atât de multe… Fără să se împotrivească îmbrăţişării, îşi sprijini capul de umărului lui şi continuă să dea contur constelaţiilor prea puţin ştiute. Atât de multe… Prin ţesătura uşoară a cămăşii îi simţea căldura de parcă toată nerăbdarea i-ar fi luat foc. Dacă ar fi putut, ar fi vizitat toate acele lumi care-şi etalau aţâţătoare strălucirea. Atât de multe… I-ar fi trebuit milioane de vieţi să o facă. Atât de multe… Nu avea să le exploreze pe toate, important era primul pas, acel pas liber, voluntar, cu care începe orice călătorie, orice aventură. Doar unul… Primul!

***

Cu mintea înceţoşată de furie, Julius îndoi mânerul biciului până cedă. Păcat, fusese un bici bun, gândi stareţul firuz sub sutana căruia încă ardeau plăcut rănile autoflagelării.

— Am fost orbi… şi surzi… şi infinit de neghiobi. Ţi-ai bătut joc de noi, moşneag viclean. Ne-ai jucat pe degete… ca pe nişte marionete… zeci de ani… Nu, nu suntem orbi, am fost orbiţi de umilinţa ta… Nu, nu suntem surzi, am fost asurziţi de liniştea ta prefăcută… Viperă! Te-am primit printre noi şi asta îţi este mulţumirea?

Tihna de pe chipul bătrânului îngrijitor era sfidător de netulburată. O stâncă în mijlocului uraganului. Nici nu se clintea. Seninătatea cu care-şi privea cătuşele grele îl exaspera pe stareţ. Nici măcar un copil nu ar fi privit atât de senin cea mai banală jucărie. Se repezi spre el cu ură înzecită.

— Tu eşti orbul, neghiob bătrân. Nu ai idee ce ai făcut. Nu ai habar cum se va întoarce asta împotriva noastră, a tuturor. Blestem ziua în care ne-ai călcat pragul… şi blestem ziua în care te-ai născut, năpârcă. Vei plăti pentru asta. O, da! Vei plăti, chiar dacă va fi ultimul lucru pe care-l voi face. Luaţi-l! Duceţi-l în Văgăună! Acolo îi este locul, acolo să îşi aştepte sentinţa. Fără hrană, fără apă, fără… lumină! Ca un şobolan în capcană. Ereticule!

— Când o religie începe să-şi declare ereticii, îşi trâmbiţează sfârşitul. Moartea mea e prea măruntă să mai poată opri vârtejul căscat asupră-ţi, Julius… Prea măruntă… pentru un vârtej atât de mare… Cei adormiţi s-au deşteptat, Julius…

— Gura, năpârcă, îi aruncă în silă călugărul, întârindu-şi vorbele cu o palmă grea peste faţa bătrânului. Dispăreţi cu toţii, neghiobi inutili, se răsti către gardienii şi funcţionarii timoraţi şi le întoarse spatele scârbit.

Îşi pierduse până şi cea mai infimă urmă de încredere în eficacitatea slujbaşilor Ordinului. O adunătură de piţifelnici pomădaţi şi sclifosiţi. Prea rătăciţi în hăţişul cutumelor şi canoanelor, erau incapabili să vadă amploarea proiectului divin în care rolul fiecăruia putea deveni vital.

Încă mai înjura îndesat, printre dinţi, când din suprafaţa biroului se ridică o siluetă străvezie.

— Eminenţă, se întâmplă ceva ciudat cu unul din locatori. Ar fi bine să coborâţi la Nivelul Ipsilon. Nu reuşesc să-l stăpânesc.

— Asta îmi mai lipsea acum…

***

Întunericul cleios al chiliei era pătat de o siluetă prelungă. O distingea vag în tonuri de gri întunecat prin geamul unisens. Doar ecranul conectat la camera de supraveghere dezvăluia starea celui din interior. Puţinul mobilier zăcea distrus, sfărâmat în aşchii pe podeaua lustruită. Stând în picioare, cu ochii aţintiţi spre tavanul negru, bărbatul scâncea dureros. Părea să plângă, dar ochii şi obrazul erau la fel de uscate ca pereţii din jur. Braţele încordate, pumnii strânşi, faţa crispată dezvăluiau o teribilă tensiune psihică.

— De când e aşa?

— De câteva ceasuri, Eminenţă. Medicul spune că activitatea creierului este prea intensă pentru a fi suportată chiar şi de un UIGi. Dacă mai durează, sinapsele vor fi distruse şi va intra în comă.

— Ai încercat să comunici cu el?

În liniştea camerei de gardă, nodul înghiţit de supraveghetor se auzi înzecit.

— Îţi este frică şi de umbra ta… Dispari, şopârlă speriată!

Când urma de lumină de pe podeau din faţa uşii se stinse, Julius se apropie de peretele de sticlă. Mormăi o mantră de protecţie la repezeală şi coborî panoul care-l despărţea de cataleptic. Îi dădu un ocol prin aerul dens, asemănător unui lichid vâscos. Ghearele nebuniei îşi croiau drum prin sinapsele chinuite de condiţionări. La un pas de bolnav, zbaterea interioară ajungea la el ca vuietul unei furtuni îndepărtate. Fulgere sinaptice îl străbăteau din cap până în picioare. Epuizarea fizică era semnul clar că deznodământul se apropia cu repeziciune.

— Ce te tulbură, frate locator?

Întrebarea şoptită generă un spasm în muşchii sărmanului. În loc de răspuns, bolnavul ridică fulgerător braţele şi prinse între palme tâmplele prelatului. Cu o forţă diabolică îi coborî capul şi îşi lipi buzele de fruntea ridată. Atingerea fizică îi provocă lui Julius repulsie ca apoi să lase loc groazei. Locatorilor le era interzis orice contact fizic cu semenii lor, UIGi sau nonUIGi. Interdicţia era întărită de hormonii şi drogurile inhibitoare adăugate cu grijă în dieta zilnică. Judecând după bucuria sărutului, locatorul din faţa lui părea eliberat de orice inhibiţie. Nu simţea ură sau violenţă din partea lui ci o descătuşare a emoţiilor, o dorinţă sălbatică de apropiere, de alipire, întocmai omului beat dornic să îmbrăţişeze pe cei din jurul lui. Îngădui prelungirea atingerii atât cât să descopere în amestecul de emoţii acel miez clocotitor cu mii de filamente de care se temea atât de mult. Nebunia asta se putea răspândi rapid printre locatori, ca o boală cumplită. Scârbit, se smulse din îmbrăţişare şi îl privi în ochi. Încordarea se risipise, pe chipul acum relaxat se aşternuse liniştea. Privirea blândă şi zâmbetul naiv îi întăreau bănuielile lui Julius. Avea în faţa lui un locator lipsit de inhibiţii şi condiţionări, un blajin a cărui inocenţă ar fi zdruncinat întreaga orânduire din temelii.

— Nu mă mai tulbură nimic, frate Julius. Dintrodată, totul s-a limpezit. Ar trebui să încerci şi tu, este sublim. Până şi stelele sunt mai aproape acum. Mult mai aproape. Este în mine atât de multă lumină cât nu am văzut toată mea viaţă în toate stelele descoperite de mine…. de noi toţi la un loc! Mintea nu poate cuprinde atâta fericire…

— Mă bucur pentru tine, frate Sarmis. Chiar mă bucur. Mă întrebam adesea când un slujitor atât de credincios ca tine va ajunge atât de aproape de iluminarea supremă, de atingerea lui Sicanor. Se pare că eşti la un pas. Ar fi bine să te ajut să faci acest pas.

— Să mă ajuţi? Cum?

Cu mişcări lente, delicate, îl ajută să se aşeze pe podeaua plină de resturi şi aşchii. Îi sprijini spatele de perete şi scoase din buzunarul sutanei un flacon prelung din cristal ferecat în argint.

— Cu asta, frate Sarmis. Asta te va ajuta să atingi cel mai profund nivel al transei, de acolo vei face singur ultimul pas.

— Nu. Nu. Nu vreau droguri. Sunt deja acolo. Acum mintea mea poate cuprinde toată lumina universului. Nu am nevoie de niciun drog.

— Nu este drog, este esenţa divină creată de însuşi Sicanor. Ambră.

— Ambră? Esenţă divină? Iei şi tu, Julius? Ar fi grozav să păşim amândoi dincolo.

Pentru o clipă, Julius privi flaconul şi îşi văzu propria reflexie într-una dintre faţete. Trase aer în piept şi mască un oftat disimulat după care continuă cu voce joasă, mieroasă, umilă.

— Ei, frate Sarmis, încă nu sunt vrednic. Dumneata însă… o meriţi din plin. Dacă aş merge acum, nu aş putea ajuta alţi fraţi. Înţelegi?

— Ai dreptate, Julius, ai dreptate. Cineva trebuie să rămână aici… să-i ajute. Îmi pare rău că nu poţi veni. Un slujitor atât de credincios ca tine… Sacrificiul tău nu va fi uitat.

Simulând un ritual pios, scoase dopul flaconului şi îi atinse buzele cu el. Otrava osmotică lovi năpraznic. Când slobozi ultima suflare, chipul lui Sarmis era încă luminat de zâmbetul naiv.

— Ai dreptate, frate Sarmis. Sacrificiul tău nu va fi uitat…. doar îngropat pe vecie, murmură Julius în timp ce umilinţa de pe chip se transforma în cinism. Îngropat în mintea ta împreună cu boala ta netrebnică… Sper doar să nu se fi răspândit… Mă întreb cum a pătruns nebunia în mintea ta?

Ce portiţă a rămas nepăzită… Cei adormiţi…

***

„…JB: Suntem naivi să credem că Sicanor a fost primul. Druizii nu erau străini de ceea ce facem noi acum. Legendele sunt înţesate cu fantastice călătorii iniţiatice, misiuni de salvare miraculoase şi adevărate războaie energetice purtate de înţelepţi care, fără să ridice un deget, puteau dezlănţui furtuni ucigaşe asupra duşmanilor ori mutau armate întregi la mii de kilometri distanţă. Ce să mai spun de şamanii lumii primitive atât de înzestraţi încât puteau răscoli viitorul în căutarea de indicii… vraci… vindecători… mediumi…

AP: Ai dreptate, materialul genetic uman a fost binecuvântat ori poate blestemat dintotdeauna cu daruri pe care, din necunoaştere, sete de putere sau prea adâncă pioşenie, le atribuim acum doar sângelui lui Sicanor. Aşa-numitele puteri paranormale s-au manifestat în oameni încă din zorii existenţei lor, aşadar slugarnicii din conclav nu fac decât să creeze replici ale unor prototipuri pe care natura le-a desăvârşit cu mult înainte ca omenirea să caşte larg ochii spre propria ţesătură moleculară. Nu ştiu prin ce mecanisme liniile genetice au ajuns la o convergenţă perfectă într-un singur trup… să fie hazard sau program genetic urmărit atent timp de mii de ani? Dacă analizezi minuţios istoria, convergenţa supraputerilor în ADN-ul lui Sicanor nu este întâmplătoare. Originile lui umane sunt tulburi, iar povestea cu pruncul paralitic abandonat în cloisterul exterior al unei abaţii este cusută cu o aţă strălucitor de albă. Cine ar lăsa un prunc la picioarele statuii unui sfânt obscur din sinaxarul suprapopulat al Ordinului Sfântului Firuz Stâlpnicul?

JB: Albă ori neagră, un lucru e cert. Habotnicii lui Julius nu vor lăsa să le scape printre degete frâiele omenirii. Sunt prea însetaţi de putere. I-au dat de gust şi acum o savurează pe îndelete fără să-şi piardă concurenţa din ochi. Ne-au adus acolo unde au dorit, la cheremul unui angrenaj manevrat fără scrupule de câteva minţi diabolice care urmează o cale trasată cu multe generaţii în urmă.

AP: Vrei să spui că ar fi capabili să manipuleze guverne, parlamente, armate şi să-şi construiască propriile structuri ştiinţifice, propriile servicii secrete doar pentru a crea o fiinţă supremă, un mit?

JB: Da. Aşa au creat mitul pe care apoi l-au împărţit mai mult sau mai puţin generos ca pe moaştele preţioase ale unui sfânt. În arhivele ISLA am găsit câteva rapoarte foarte vechi, din acelea scrise pe hârtie, un soi de istorie a Marelui Ordin Firuz în care se pomeneşte că miezul primordial al credinţei lor este o zicală străveche care spune că „Dumnezeu este în fiecare dintre noi.” şi să nu uităm că Firuz Caldeira, întemeietorul ordinului, era unul dintre cei mai înzestraţi geneticieni ai vremurilor sale. Îţi poţi imagina ce subtilă nebunie l-a putut împinge spre o intreprindere de asemenea anvergură?

AP: Adevărată muncă de Sisif. Să caute şi să adune fărâmele sfinte împrăştiate în oameni şi să le pună laolaltă. Moştenitorii lui i-au continuat munca mai bine de o mie de ani până au obţinut… ce? Un Dumnezeu reconstituit din bucăţi… ca un puzzle? Chiar asta să fi fost dorinţa lui Firuz? Ce folos ar putea avea omenirea de pe urma unui zeu care umblă printre oameni?

JB: Poate nu asta a fost dorinţa lui Firuz. Într-o mie de ani scopul unei religii poate căpăta nenumărate faţete, mai ales când e şlefuit de numeroase interese. În timp, până şi miezul cel mai dur al credinţei lui poate fi pervertit. Ştii prea bine că mulţi sunt cei care îşi doresc să se îndestuleze în umbra generoasă a unui zeu, mai ales unul viu, real, umblător printre credincioşi.

AP: Ai dreptate, bătrâne. Dacă în numele zeilor închipuiţi ai antichităţii s-au strâns miliarde de ofrande, s-au ridicat mii de temple, s-au făcut jertfe şi atrocităţi cumplite, pentru o fiinţă supremă reală, palpabilă, care păşeşte printre muritori făcând miracole la tot pasul, o fiinţă a cărei sosire printre muritori a fost profeţită şi pregătită cu grijă, credincioşii ar fi în stare de orice. Şi totuşi, frumuseţea planului nu stă în crearea acelei fiinţe ci în manipularea efectului pentru a servi unor interese meschine, pentru că, până la urmă, toată povestea asta nu este decât o etalare neruşinată a puterii, ca mai toate isprăvile oamenilor. La ce te poţi aştepta de la descendenţii unor prădători înrobiţi genetic de mania ierarhiilor?

JB: Crezi că planul lor este sortit eşecului?

AP: Dragul meu, răzvrătirea împotriva idolilor este înrădăcinată la fel de adânc în firea umană ca şi dorinţa de dominare a semenilor. Mai devreme sau mai târziu iese la suprafaţă. Prea multă ordine incită la haos. Prea multă supunere va naşte inevitabil ură şi revoltă. Nu am inventat eu teoria haosului, eu doar ţi-o amintesc.

JB: Prevezi izbucnirea unui război între UIGi şi nonUIGi?

AP: Nu cred că ai ales corect taberele. De data asta bătălia nu se va da între cei manipulaţi. Vei fi uimit. Se vor crea alianţe la care nici nu te aştepţi. În fruntea rebeliunii se află un mare înţelept. Ţinta lui nu este învrăjbirea celor două caste ci eliberarea lor din mrejele otrăvite ale vrăjitorilor firuzi. Autoexilat la graniţa mutilării genetice, el nu vrea război. Mai degrabă pregăteşte o descătuşare rapidă, năucitoare, căreia puterea clericală să nu-i poată răspunde nici politic, nici militar. Va acţiona ca un bisturiu foarte ascuţit şi va extirpa conclavul canceros amputându-i întâi terminaţiile nervoase, locatorii, apoi tentaculele, transnavii. Atunci, şi numai atunci, se va putea dezlănţui pe deplin întreaga putere a profeticului Maelstrom. Atunci întreaga orânduire a lumii noastre va fi zdruncinată din temelii…”

Transcript nr. 28.341 din 18 feb. 2637 ora 23.48. Nivel de securitate 5. Subiecţi supravegheaţi: Jason Bartlet, istoric şi Andronicus Plank, analist paleo-psiho-genetician.

Cu adâncă nemulţumire, Julius aruncă pe jos pelicula brăzdată de rândurile luminoase pe care tocmai le citise. Planurile revoltei începeau să prindă contur. Izbi cu palma în tăblia biroului şi mârâi plin de ură:

­— Aşadar nebunia lui Sarmis este doar începutul…

Se răsuci spre panoul de comandă, formă un indicativ şi aşteptă cu fălcile încleştate.

— Excelenţă? se auzi o voce aspră care-i aminti de muşcătura biciului.

— Frate Tibault, declanşează procedurile de carantină. Începe cu Nivelul Ipsilon. Izolare totală. Orice anomalie să fie redusă la tăcere şi distrusă în totalitate imediat ce a fost depistată. Executarea!

— Înţeles, Excelenţă!

Răspunsul lătrat al lui Tibault nu îl linişti deloc. Ştia că ordinul va fi îndeplinit orbeşte însă cruzimea procedurii îi dădea fiori de groază. Izolarea totală era una din procedurile cele mai dure prin care un locator era nevoit să treacă. Cu singurele canale de comunicare blocate, un locator nu mai avea contact decât cu propria minte plină de tenebre şi temeri. Hoinăreala controlată printre stele şi legătura cerebrală cu transnavul erau singurele momente în care un locator se conecta cu lumea exterioară. Pentru asta trăia, pentru asta respira. Ruperea acestor legături putea declanşa angoase devastatoare în sufletul fragil.

Existau acele câteva frânturi de sentimente imposibil de şters din memorie care puteau reveni cu o forţă de neimaginat. Amintiri viscerale, stocate în cotloane imposibil de răscolit cu metodele clasice, puteau ridica vălul ţesut în zeci de ani de condiţionări. O ştia mult prea bine. Cedase cândva sub forţa amintirii unei lacrimi fierbinţi pe obraz şi numai biciul sălbatic al lui Tibault îl readuse în simţiri.

Un fior îi străpunse trupul scuturându-l zdravăn. Vuietul minţii lui Sarmis tălăzuia încă la graniţa fiinţei lui. Lacrima uitată îşi săpă făgaşul fierbinte pe obrazul îngheţat.

***

— Jolstone, băiete, au plecat?

— Nu încă, dar nu mai este mult. Vic a făcut primul salt, Pinto mi-a transmis că totul a decurs bine.

— De ce mai zăbovesc? Julius a dezlănţuit infernul. Locatorii sunt în izolare totală. În curând, va impune legea marţială în toate habitatele. A convocat Sfântul Conclav Extins. Sunt sigur că le va cere să trimită nave militare. Descreieratul l-a aruncat pe Xiao în temniţă, ar putea ajunge oricând pe Decros.

— Bătrâne, Xiao ştia ce va urma. A prevăzut asta. Ultimul său mesaj a fost să nu ne temem şi să nu ne abatem de la cale îndiferent ce se va întâmpla cu el. Aşadar, nu-ţi fie teamă. Băieţii tăi sunt în siguranţă. Acum sunt prea departe. Biciul firuz e prea scurt, nu îi mai poate atinge, iar vestea eliberării se răspândeşte mai repede decât orice lege, decât orice armată. Nu mai e mult şi monstrul firuz va fi orb şi ciung. Locatorii lui au început să se trezească şi, prin ei, transnavii sunt eliberaţi unul câte unul.

— Nu mă tem pentru mine, am trăit destul, nici pentru băieţi, sunt puternici şi ştiu ce au de făcut. Mă tem că gemenele nu sunt suficient de puternice. De asta nu pleacă. Sunt prea plăpânde, prea fragile…

— Şi trestiile sunt fragile şi totuşi, nu se rup în bătaia vântului. Ai încredere, bătrâne. Maelstromul care creşte în ele le va da toată puterea de care au nevoie. Vor reuşi!

Pleoapele obosite coborâră peste ochii de un albastru ciudat, ca de adânc de mare. Bătrânul consilier apucă strâns mâna lui Jolstone şi murmură ca pentru sine:

— Cerul să te audă, băiete, cerul să te audă…

***

În sfera portoare domnea calmul. Semiîntunericul boltei era risipit ici colo de mici globuri de lumină colorată.

— Nu ştiu ce să zic, Dane. Toate hărţile indică altceva. Ştiu, ştiu…în faţa calculelor, teoria „acolo sunt monştri” nu mai stă în picioare, dar chiar şi aşa…

— Victore, matematica nu minte! Toate calculele arată că acolo este o planetă. Sunt convins! Melissa ar putea confirma…

— E prea devreme…

— Prea devreme pentru ce?

Întrebarea venită din spatele lor îi luă prin surprindere.

— Melissa, credeam că…

— Că dorm? Chiar nu-i momentul. Isprava ta nu a trecut neobservată. Un vuiet teribil se înteţeşte în urma noastră. Monstrul firuz îşi dezmorţeşte tentaculele.

Îşi ridică privirea spre bolta spuzită cu aştrii artificiali generaţi de mica sferă din palma tânărului matematician. Fără să scoată un cuvânt, focaliză locul marcat de Dan. Închise ochii şi proiectă imaginea în acea zonă dintre retină şi creier unde, ca locator, putea materializa orice. Cutuma antrenamentului firuz i-ar fi cerut să rostească o rugăciune‑ancoră. Nu o făcu. Noua ei ancoră era de cu totul altă natură, infinit mai puternică decât orice text rostit mecanic, întărită în subconştient, de fire împletite într-o ţesătură deasă, caldă, tandră, durabilă.

Golit de lestul ritualului greoi, procesul de locare îi părea atât de simplu, atât de firesc, atât de natural, ca o derulare rapidă a unui film. În mai puţin de o secundă îşi aduse în câmpul vizual coordonatele de pe harta lui Dan şi deja număra sateliţii din jurul misterioasei planete. Erau trei la număr gravitând în preajma unui inel fin format din miliarde de cristale. Apă! îi strigară toate simţurile şi introspecţia o adânci în timp. Cândva planeta capturase o cometă, un bulgăre de gheaţă şi îl măcinase dibaci împodobindu-se cu brâul strălucitor, ca de mărgean. Nu zăbovi prea mult deasupra atmosferei dense, curiozitatea o îndemnă să o străpungă fără milă, ca un pumnal. Zumzetul de la graniţa fiinţei ei îi transmitea semnale de viaţă. Acolo, jos, erau păduri în care se împleteau culori de la albastru intens până la roşu aprins. Peste bolovani translucizi, rotunjiţi, se rostogoleau ape limpezi în care se oglindeau făpturi diafane cu trupuri ca de voal. Din instinct, urmă cursul apei care îşi domoli curgerea într-un lac. Capsule mici păreau suspendate la câţiva centrimetri de suprafaţa acestuia, fără a se sprijini pe ceva anume. Îşi concentră viziunea asupra unei singure capsule şi mintea i se umplu de culoare şi mişcare. O întreagă istorie îi invadă planul conştient. Avalanşa de informaţie o făcu să rupă concentrarea şi se trezi înapoi, în sfera portoare, sub privirile uluite ale celor doi bărbaţi.

— Prea devreme pentru ceva atât de simplu?! îi întrebă şi se aşeză mulţumită pe canapea. Dragilor, tocmai aţi vizitat o soma, spaima firuzilor. Dane, ai dreptate. Ar fi frumos să mergem acolo. E un loc drăguţ şi destul de anonim încât scorţosului de Julius să nu-i dea prin cap să vină după noi.

Exaltarea de pe chipurile lor era rezultatul vizionării în direct a imaginilor captate de mintea ei. Efect secundar sau nu, nu îi păsa, se scălda fără restricţii în bucuria explorării şi a împărtăşirii acesteia. Febra descoperii îi cuprinse pe cei doi. Emiteau ipoteze, croiau noi planuri, derulau alte şi alte hărţi în căutarea acelor puncte oarbe intuite de cartografi şi ascunse de firuzi.

— Şi dacă stareţului îi trece prin cap să ne caute tocmai într-o astfel de soma. Are careva din noi convingerea că Ordinul Sfântului Firuz nu are cel puţin un locator capabil să exploreze somele? întrebă Dan îngândurat. Şi-ar nega menirea dacă n-ar fi pregătit măcar unul…

— Cel puţin unul, dar nu destui să ne găsească. Păcatul li se întoarce împotrivă. Au săpat prea multe gropi în hărţi şi acum vor cădea în ele. Ce zici Melissa, din câteva slide-uri ne pierdem urma?

Melissa nu îi mai vedea şi abia dacă îi mai auzea. Sufletul ei era departe, în acel loc în care îşi dorea cu toată fiinţa să fie. Încăperea circulară de la ultimul etaj al bazei Decros era neschimbată. Lucia încerca inutil să-şi stăpânească părul despletit care părea să aibă o voinţă proprie şi levita neverosimil în jurul capului ca şi cum ar fi fost în imponderabilitate. Brusc îi căzu pe umeri. Răsuflă uşurată fără să ştie care era adevăratul motiv al eliberării neaşteptate. Desprinse din centurile scaunelor rigide, gemenele gravitau fericite în preajma tavanului ţinându-se de mâini într-un dans copilăresc. Pentru prima dată le auzi vorbind, mai bine zis cântând.

Atât de simplu… Foarte simplu…

Foarte simplu… Atât de simplu…

Captive în dansul lor, jucăriile fetelor ţopăiau mânuite parcă de păpuşari invizibili până când, fără veste, dispărură fără urmă lăsând-o pe Lucia cu gura căscată şi ochii holbaţi de groază. La mii de ani‑lumină, aşezată încă pe canapeaua-atol, Melissa zâmbea tandru trecându-şi degetele peste jucăriile căzute în jurul ei. Fredona copilăreşte.

Atât de simplu…. Foarte simplu…

Poteca era croită prin hăţiş, trebuiau doar să păşească…

Foarte simplu… Atât de simplu…

Se ridică, valsă câţiva paşi, pescui din grămada colorată un arici de pluş cu mutriţă ghiduşă şi blăniţă moale în loc de ţepi şi îl aruncă spre Victor care urmărise încremenit întreaga scenă. Din două piruete largi ajunse la uşă şi dispăru cântând în gura mare.

Atât de simplu…. Foarte simplu…

În urma ei, Dan fluieră de uimire, îşi trecu mâna peste faţă şi se ciupi zdravăn de obraz. Ridică din umeri şi mormăi:

— Nu, nu visez. Voi chiar faceţi vrăji pe aici. Avea dreptate căpitanul. Vrăji, tataie, magie neagră, spune-i cum vrei, tot aia e. Vă cam joacă mărgelele în castron, tataie… Zău aşa! Cu nebuni ca voi, stareţul nu are nicio şansă… Eu unul mă duc la hărţile mele… Chiar am nevoie de o doză serioasă de realitate.

— Dane, obişnuieşte-te! Asta e realitatea. Realitatea noastră. Şi va deveni realitatea tuturor. Nu mai e mult… Tu pregăteşte-ţi hărţile!

***

— Un nou salt? Nu au trecut nici cinci ore, murmură căpitanul şi îşi trecu degetele prin părul cărunt….

(va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: