La pas, printre stele – partea 2

(din episodul trecut)

Nu îl mai auzea. Era departe. Despica vălurile raţiunii. Pentru cine trebuia să netezească poteca? Cine era acest locator pur, neatins de otrava condiţionării? Cum de nu se afla deja în ghearele torţionarilor fără chip de la ISLA. Cum de nu era îngropat sub lespedea unui munte fără nume, înfăşurat în rasa lui de hermit, holbându-se prin pereţii iadului spre abis? Se răsuci pe călcâie şi îl sfredeli cu privirea ca un vârf de diamant. Dincolo de chipul lui senin se conturau zâmbetele calde, ştrengăreşti, atât de dragi ei.

Înima refuză să mai bată şi Melissa se prăbuşi pe podea fără suflu…

(Şi acum continuarea…)

***

— Îşi revine. Pulsul e bun. Îi revine şi tonusul.

— Slavă cerului, murmură Victor respirând uşurat.

— Ce aţi făcut, fraţilor? Voodoo? Parcă spuneai că ai fraza cheie pentru trezirea ei. Ce naiba? Nu a fost bună? Ai atins struna greşită? Neam de neamul meu nu a văzut o stare cataleptică mai afurisită ca asta. A trebuit să recalibrez scanerul cerebral. Uită-te şi tu la undele theta. Dezastru. Nici călugării firuz nu ar fi reuşit să pună la cale o asemenea scamatorie.

Doctorul se uită la Victor aşteptând o confirmare. Transnavul încremenise cu un zâmbet larg pe faţă. Melissa îl privea cu ochi ca de oţel. Şuviţa argintie ivită din părul negru i se lăţise pe jumătate de frunte. Încercând să priceapă starea celor doi, îşi îndreptă atenţia spre gadgetul la care erau conectaţi senzorii de pe fruntea femeii.

— Pe toţi sfinţii din ceruri, ce-i asta? răbufni înciudat doctorul şi trânti o palmă zdravănă scanerului pe ecranul căruia imaginea apărea şi dispărea în succesiuni rapide, luminoase.

„Ar trebui să te dau pe mâna conclavului, nenorocitule…”

„N-ai s-o faci. Ştii prea bine că am dreptate. Ai văzut cu ochii tăi că o putem duce la capăt…”

„De ce gemenele? Îmi vine să te spintec, de dinăuntru… De ce tocmai ele? Îmi vine să te întorc pe dos…”

„Mai degrabă spintecă-ţi furia, locatore, numai aşa poţi vedea limpede.”

„De ce ele? Nu-s decât nişte copile oropsite!”

„Ştii bine de ce! Asta ai văzut cât ai fost DINCOLO!”

„Nenorociţii!!! Am să-i spulber! Pe toţi! Am să le macin oasele şi am să le vântur pulberea în abisurile cele mai întunecate. Să nu rămână nicio fărâmă. Să le piară sămânţa… Blasfemie!”

„Sămânţa lor este şi în tine… în noi toţi…”

„Nu-mi pasă! S-au jucat de-a zeii, ne-au mărunţit, ne-au mutilat, ne‑au înfierat, ne-au înrobit şi acum, în nebunia lor, ne-au distilat sămânţa spre nenorocirea unor prunci nevinovaţi. Blestemaţii! Mă jur că într-o zi…”

„Stăpâneşte-ţi furia, Melissa. Nu o lăsa să îţi întunece viziunea. Limpezeşte-ţi mintea… Conservă-ţi energia pentru ceea ce va veni… Maelstrom… Cei adormiţi se vor deştepta…”

„Maelstrom!”

— Doctore, nu-l strica. Poate mai ai nevoie de el, îi spuse domol Victor doctorului Pinto care, întrucâtva imun la fluxul dintre cei doi UIGi, se pregătea să ardă o a doua palmă îndesată scanerului nărăvaş.

— Toate au luat-o razna pe aici, frăţioare. Ai face bine să mai tragi şi tu nişte sfori pe la Companie, poate ne trimit nişte scule ecranate mai bine. Cu năzdrăvani ca voi, rămân fără echipamente. Uite că s-a trezit Sandrov. Nu ştiu ce zace în tine, fată dragă, dar e al naibii de greu de ţinut în frâu. Tre’ să fii ca Stânca Poltabiei să poţi face faţă la aşa ceva. Iar ţie, continuă împungând cu degetul pieptul transnavului care îl privea amuzat, cât îmi eşti tu de drag, ţi-aş trage o chelfăneală să o ţii minte toată viaţa. Auzi la el, să-mi aducă la bord un locator latent şi să-l mai şi trezească… nebunie curată… UIGi sărit de pe fix… Tre’ să fii dus rău cu pluta să faci asemenea gogomănie.

— Ei, hai că nu-i dracu’ aşa de negru. Suntem toţi întregi. Furtuna a trecut.

— Mda, vorbe în vânt. Hai, frăţioare, fugi! Îmi stai în cale, nu vezi că am treabă?

Pinto îl împinse nepoliticos deoparte şi începu să o consulte amănunţit pe Melissa. Femeia îi răspundea la întrebări cu o voce obosită. Prezenţa lui o sâcâia. Voia să-şi limpezească gândurile, să pună ordine în întâmplări. O decizie trebuia luată şi nu voia să se pripească. Tentaculele planului lui Victor se întindeau până departe. Un lucru era cert. Nimic din ce-a fost nu mai putea fi. Revenirea pe Decros era imposibilă. Ce era de făcut? Capacitatea de analiză trezită în conştiinţa întregită a locatorului din ea îi permitea să urmărească încrengătura de variabile, factori şi consecinţe. Chiar şi aşa, muşcătura îndoielii era feroce. Hazardul juca un rol prea mare şi aspectul nu putea fi ignorat.

Maelstromul fusese prezis încă din vremea celei de-a şasea generaţii de locatori. Unii şopteau pe la colţuri că ideea ar fi încolţit de fapt în mintea marelui Sicanor ca un ecou subtil la ce intuia că avea să vină. Păreri pro, păreri contra. Curente de opinie. Moderaţii şi fanaticii deopotrivă se temeau de forţa maelstromului care avea să măture în calea lui tot eşafodajul tabuurilor îngrăşate de superstiţiile deşănţate alimentate de cohortele de conţopişti care aveau de câştigat de pe urma lor. Maelstromul avea să fie dezlănţuit de acea fiinţă supremă în care genetica avea să îngemăneze însutit toate abilităţile UIGi la un loc.

Tocmai de aceea îmbunătăţirea genetică încrucişată era considerată blasfemie şi era crunt pedepsită de conclav. După mai multe încercări clandestine nereuşite de a recrea UIGi-ul suprem, Sfântul Conclav a hotărât separarea netă, precisă, a „speciilor” genetice şi au interzis cu desăvârşire mixarea lor. Creaturile aberante rezultate atunci au fost declarate non-umane şi au fost distruse fără milă. În final au decretat, cu titlul „incontestabil”, că orice mixare este în afara legii şi va fi pedepsită cu asprime. Oare se găsise în sfârşit un dezaxat îndeajuns de inteligent şi îndrăzneţ încât să o facă? Oare norocul sau poate ghinionul făcuse ca rezultatul, aberaţia genetică, să ajungă în grija ei? Nu crezuse niciodată în hazard. Toate evenimentele păreau să se înlănţuie într-un plan precis.

Răscoli cu înfrigurare amintirile din ultimele luni în căutarea semnelor. Pusese ciudăţeniile gemenelor pe seama problemelor motorii. Telekinezia, telepatia, chiar şi percepţia extrasenzorială păreau mai degrabă extensii fireşti dezvoltate nefiresc de sărmanele fiinţe captive în propriile corpuri. La toţi UIGii se putea manifesta câte o tresărire a unei abilităţi care nu-i fusese predestinată, rămânea totuşi la nivel de tresărire, nimic mai mult. O licărire trecătoare estompată de principala strălucire a fiecăruia. Asta se întâmpla cu gemenele. Eticheta lor genetică indica „transnav de generaţie XV eşuat”. Şi dacă nu erau doar transnavi? Dacă erau locatori-transnavi? Fără să ştie, în tot acest timp le-a permis accesul la locatorul care zăcea latent, întemniţat în fiinţa ei. Chiar protocolul terapeutic parcurs bazat pe o mai mare permeabilitate empatică şi telepatică ar fi putut să le deschidă calea spre tot ceea ce aveau nevoie să înveţe.

Dar dacă Victor se înşela? Nimic din comportamentul gemenelor nu indica gena locatoare ca fiind dominantă. Aveau câte un pic din fiecare, proporţiile prea diluate făcându-le insuficiente în comparaţie cu speciile pure. Nici locator, nici transnav, nici măcar om. Blestem? Poate… Blasfemie? Numai Universul ştie… Maelstrom? Nici vorbă! Ori poate era prea devreme…

***

Tapiseria canapelei-atol vălurea catifelat în lumina caldă a câtorva lămpi ambientale plutitoare. Aşezaţi faţă în faţă, strângeau în palme cănile în care aburea ceaiul aromat. Locator şi transnav. Atât de diferiţi şi la fel de îngrijoraţi. Mai greu de stăvilit, Victor rupse tăcerea:

— Întotdeauna a fost la fel. Prea îngâmfaţi pentru a se îngădui unul pe celălalt, oamenii au zămislit zei. Au oglindit în ei calităţile şi defectele lor. I-au pus să se lupte între ei. Au ţesut în jurul lor tot soiul de legende, le-au burduşit biografiile cu minuni şi fapte măreţe, le-au adus ofrande şi chiar jertfe, le-au închinat festivaluri somptuoase, au purtat războaie în numele lor ca apoi să se dezică de ei, să se scuture de ei ca de molimă şi să-i arunce fără milă în hrăpăreaţa ladă de gunoi a istoriei. La fiecare două-trei mii de ani figura se repetă. Setul divin este împrospătat, o nouă religie se naşte şi începe iar sarabanda. Eu cred că asta se întâmplă acum cu noi. I-ai auzit cum vorbesc despre noi UIGii, propriile lor creaţii…

— Religie? Nici pe departe! Făţărnicia lor este infinită. Adulaţia lor nu este decât un paravan menit să ne îmbete simţurile, să ne manipuleze. Se tem de noi şi teama lor creşte pe zi ce trece tocmai de asta brodează în jurul nostru false aure mistice, se asigură că vom avea motiv să fim milostivi atunci când se va produce adevărata descătuşare, spuse Melissa pe un ton rece, sfidător.

— Vrei să spui că miile de monumente închinate lui Sicanor şi eroilor galactici nu au fost ridicate întru adulaţie. Dacă zici că asta nu este o religie, atunci ce este?

— Deschide ochii! Desluşeşte dincolo de spoială. Religie vândută la tarabă. Propagandă deşănţată. Mare lucru… Ştiu şi ei la fel de bine ca şi noi… Dacă jupeşti misticismul cu care este poleită măreaţa imagine a lui Sicanor rămâne doar un om. Ceva mai înzestrat ca alţii dar, fără îndoială, un om. O anomalie norocoasă cristalizată în acelaşi creuzet al naturii din care au ieşit toţi oamenii. O surpriză care apare o dată la câteva mii de generaţii. Şi de data asta au existat acei puţini oportunişti care au ştiut să profite. Şi-au jucat excelent cartea, trebuie să recunosc, doar că norocul este parşiv, vine în doze mici şi se termină al naibii de repede. Norocul lor se numeşte material genetic grefabil. Oricât de bine ar fi fost drămuit de zeloţii conclavurilor, este pe sfârşite. Alternativa este sumbră şi total supusă hazardului. Înmulţirea pe cale naturală a UIGilor este riscantă şi, din păcate, se supune aceloraşi legi antice ale geneticii – saltul peste generaţii, poluarea cu gene inutile, diluarea, extincţia. Ca o ironie a sorţii, nici replicarea prin sinteză nu a dat rezultate favorabile. Pedeapsă divină sau coada necuratului, un lucru este cert, natura îşi cere drepturile, haosul se vrea iar stăpân peste evoluţia omenirii. Seminţia lui Sicanor este pe cale de dispariţie, este condamnată la pieire.

— Să zicem că nu ne consideră zei. Atunci ce suntem? Ne-au creat ca pe nişte unelte, ne-au rafinat până aproape de perfecţiune şi ne exploatează după bunul plac. Suntem sclavi? Să zicem că nu ne venerează ci doar sunt conştienţi că au devenit dependenţi de noi şi fac ceea ce ştiu ei mai bine, ne linguşesc, ne mituiesc cu gând că vom continua să fim de partea lor. De aici până la ură este o cale lungă.

— Victor, nu fi naiv. Perfecţiunea atrage invidie şi de la invidie până la ură nu-i decât un pas. Sclavie, religie, pseudoreligie… cui îi pasă… toate sfârşesc la fel, ajung să fie atât de corupte încât fac implozie. Crezi că pseudoreligia UIGi va avea altă soartă?

— Cât timp vor avea nevoie de noi, ne vor purta de grijă, vom fi în siguranţă…

— Visează cât mai poţi. Vistieria genetică este aproape goală… Momentul adevărului se apropie… Doar dacă…

— Doar dacă ce?

— Ar mai fi o cale… pe muchie de cuţit… A fost prezisă, a fost hulită, a fost ferecată în cele mai dosnice sertare… O clonă… O clonă a lui Sicanor, ar aduce salvarea. Este imposibil să nu fi congelat ei pe undeva material genetic brut, nescindat.

— Nu, nu. Oricât ar fi ei de hulpavi, nu-s chiar atât de idioţi. Ştii prea bine că genele lui Sicanor au fost separate pe dominante, doar aşa pot ligile să menţină monopolul. Fiecare tip de genă se află în custodia câte unei ligi şi fiecare îşi păzeşte cu înverşunare moştenirea. Au făcut un pact încă de la a şasea generaţie UIGi. Mixarea este tabu. Rivalităţi feroce le despart…

— Până când nevoile comune le unesc…

— Pariezi pe mixare?

— Miza este prea mare pentru a încerca acum marea cu sarea. Flăcăii nu mai au timp de găinării mărunte. Aş paria pe clonare şi totuşi…

— Apariţia unui al doilea Sicanor în afara controlului ligilor ar însemna spargerea monopolului, dezastrul, anihilarea privilegiilor, ruina…

— Aşteptarea ar duce în aceeaşi direcţie, e drept, mai lent. Boală lungă, moarte sigură. Instinctul de conservare învinge orice tabu… de fiecare dată omenirea a găsit o cale de supravieţuire.

— Crezi că au făcut-o?

— Clonarea? Poate au încercat… Deşi… Ceva nu se leagă… Ar fi trebuit să rezulte un băiat. O fi existând şi un pui de Sicanor ascuns printr-un laborator ultrasecret, aşa ca o ultimă soluţie. Eu mă gândesc că au făcut o grozăvie şi mai mare. Un gest disperat, cumplit de nesăbuit. Cum naiba de nu m-am prins până acum. Locator şi transnav în acelaşi trup. Am fost oarbă…

— Gemenele!?… Dar, cum?

— Genetică dementă unu la unu. Majoritatea genelor UIGi provin din cromozomul X şi, ştii bine, tot acolo trebuie grefate. De ce să rişte o nouă diluare când tehnologia le permite ceva de-a dreptul îndrăzneţ… o concentrare. Ambii cromozomi X doldora de genele lui Sicanor.

— Pe tot ce-i sfânt… Esenţă de Sicanor… dublu rafinată. Cumplit!

— De ce nu? Dublu sau nimic. Nu rişti, nu câştigi!

— Ştii, câteodată eşti de-a dreptul sinistră… chiar şi pentru un locator…

— Sinistră? Baliverne. Asta-i realitatea, ce rost are să ne mai ascundem după deget. Experiment eşuat sau nu, fetele mi-au arătat toate semnele şi eu, ca proasta, le-am ignorat. Le-am pus pe seama paraliziei lor. Am interpretat greşit.

— Nu aveai cum să interpretezi corect pentru că nu aveai toate datele ecuaţiei…

— Ce vrei să spui?

— Vino cu mine!

O prinse complice de braţ şi o purtă pe scările translucide până la baza habitaclului sferic. Smulse un panou din perete şi scoase o cutie din plastic pe care o răsturnă dintr-o mişcare. Pe pardoseala albă se împrăştiară o mulţime de jucării. Amuzată, Melissa îi zâmbi cu îngăduinţă.

— Nu eşti cam bătrâior pentru astea? glumi intrigată. Cercetă chipul transnavului cu îndrăzneala psihologului. Emana încordare maximă.

— Nu le recunoşti?

În grămada de pluşuri multicolore descoperi un broscoi cumplit de hidos.

—Bulbuc, icni sufocată de nodul care îi paraliza gâtul.

Îşi amintea cu claritate momentul în care Eliza îl adoptase ca jucărie preferată. Lucia obişnuia să le citească basme înainte de culcare. Impulsiva Eliza era fascinată de lumea lor. Era o încântare să-i fii în preajmă în acele clipe. Imaginaţia ei se ţesea în jurul ghemotocului diform de pluş, îl transforma, îl metamorfoza în personaje sublime, prinţi legendari, eroi curajoşi, cavaleri în armură. Înlocuit copilăreşte cu alte şi alte jucării, dispariţia lui Bulbuc a trecut neobservată. Era oare posibil? Telekinezie, da, făcea parte din rutina lor… Dar teleportare? Şi nu oriunde…

— M-am trezit cu el pe pernă. A fost un scandal monstru. Cei de la pază şi-au ieşit din minţi, au făcut investigaţii… degeaba… jucăria a apărut din neant. Unii chiar s-au amuzat pe seama mea… transnavul nostru a luat-o pe arătură, fură jucăriile copiilor… Până să mă lămuresc, au apărut următoarele, de data asta anunţate.

— Anunţate?

— Voci, imagini, chicoteli, întreg arsenalul de ghiduşii. Credeam că mi‑am sărit de pe fix. Nu aş fi fost primul transnav care cedează stresului. Atunci a venit indiciul salvator. Un mesaj misterios şi o înregistrare de pe Decros, o ştire banală, descoperirea „fulminantă” a unui reporteraş mărunt.

Melissa auzise de scandalul cu un aşa-zis electrician care, sub pretextul unor verificări de rutină, filmase mai toate încăperile centrului şi făcuse din asta o ştire de senzaţie… „rezultatele experimentelor genetice eşuate chinuite în centrul groazei… copiii nimănui captivi între pereţi reci de beton”. Avea de toate: tortură, sufletele oropsite, declaraţii lacrimogene, comentarii furioase, dezminţiri… tot tacâmul.

— Aşa am făcut legătura. Fantomele din visele mele au căpătat substanţă, erau fiinţe reale. Jocul a continuat, de data asta controlam situaţia. Ştiam sursa. Am reuşit să comunicăm. Calculam împreună distanţele şi masele transportate, stabileam momente precise pentru transmisie, îi povestea pe un ton cald căutând printre obiectele înghesuite pe noptieră. Doar Pinto ştie despre asta. Am încredere deplină în el, e fratele meu, am crescut împreună. Aici găseşti tot.

Îi întinse un dispozitiv cât palma. Melissa îl întoarse pe toate părţile în speranţa că va putea să-l pornească.

— Stai. Are protecţie.

Cu o trecere rapidă pe suprafaţa netedă desenă o hieroglifă şi întregul gadget se lumină. În jurul lui începură să se deruleze imagini, hărţi, tabele, grafice, calcule şi ecuaţii. Victor îşi trecea cu exaltare degetele printre simbolurile plutitoare făcându-le să vibreze, se avânta în explicaţii însufleţite şi demonstraţii pătimaşe. Pentru Melissa toate acestea nu erau decât un fundal, un zgomot de fond, pentru un fenomen mult mai captivant. Îi urmărea hipnotizată chipul animat, luminat din interior. Stropi fini ca de rouă îi atârnau de gene în aşteptarea evaporării în briza caldă care-i învăluia sufletul. Era vrăjit. Mogâldeţele argintii îl cuceriseră cu totul. Prin emoţiile lui, Melissa retrăia magia clipelor petrecute alături de ele.

— Încă o victimă, şopti zâmbind fermecător şi îşi plecă privirea ca şi când s-ar fi aflat în faţa unui mare secret.

Victor se opri din explicaţii. Nu îndrăznea să continue. O privea derutat. Femeia i-a cuprins mâinile în palmele calde acoperind dansul hologramelor azurii.

— Victore, mă tem că eşti pierdut. Ştrengăriţele te-au prins în mreje. Da, au darul ăsta şi, crede-mă, nu e moştenit de la Sicanor. Asta le face umane. Să nu uiţi asta niciodată. UMANE!

Neclar la început, cuvântul creştea înlăuntrul lui, se ramifica, înflorea. Îşi lăsă capul pe spate copleşit de forţa lui năvalnică. Izbucni în râs. Un râs curat, sincer, sănătos. O îmbrăţişă strâns şi, fără să ţină seama de gheaţa care-i năvălea în vene, îi şopti la ureche:

— Nici nu ai idee! Nici nu ai idee cât de umane…

— Povesteşte-mi, îi răspunse femeia atingându-i discret obrazul cu buzele, aburindu-l cu răsuflarea ei caldă.

Un urlet polar îi străbătu fiinţa şi îl făcu să rupă îmbrăţişarea. Naiba să le ia de condiţionări, gândi transnavul, se scutură de senzaţia neplăcută şi începu a povesti.

— Nici măcar nu eram pe orbită când a început totul. Eram în sistemul Deneb. Îţi dai seama? Peste o mie de ani-lumină.

— Când?

— În urmă cu trei luni. O mie de ani-lumină din prima încercare. Pricepi? O mie?

Nu îi răspunse. Derula în spatele retinei evenimentele de atunci. Capul uşor înclinat, gâtul arcuit dureros, mişcarea rapidă a ochiilor închişi trădau introspecţia profundă.

— Transa klimko, murmură abia auzit.

— Bună treabă. Declanşatorul perfect. Nu mi-ar fi trecut prin cap.

— Credeam că le scot din letargie. Eram ferm convinsă că aşa pot stimula generarea de conexiuni între cortex şi vegetativ. Trebuia să le pună pe picioare, nu să le catapulteze la mii de ani-lumină distanţă.

— Ele au numit-o foarte simplu… eliberare. Exact ce aveau nevoie.

— Acum înţeleg bucuria lor din ultima vreme. Căpătaseră o jucărie nouă, mult mai interesantă.

— Da, eu. Chiar aşa… De ce eu, dintre toţi transnavii?

— O, dragule, este evident. Umanitatea ta. Dorul tău de ducă. Cine a făcut primul pas?

— Oricât de ciudat ţi s-ar părea, cred că a fost Lorena. În seara aceea am fost copleşit de o stare de bine cum nu mai avusesem în ani buni. Imediat după salt m-a apucat un chef nebun de pictat, am lucrat într-o veselie vreo câteva ceasuri după care am adormit buştean. Somn adânc, fără vise.

— Transă indusă. Curios. Locatorii preferă transa conştientă.

— Nu-mi aminti. E de-a dreptul dureroasă. Urăsc sesiunile cu locatorii. Au sufletele câlţoase, aspre, pline de tenebre îngheţate. Sunt absolut siniştri…

Zici? îi transmise Melissa un gând îngheţat, învăluit într-un viscol năpraznic şi îi zâmbi strâmb.

Victor îi răspunse cu o grimasă şi îşi scutură umerii.

Suveici purtând fire nevăzute ţeseau între ei o legătură delicată, ancorată adânc în subconştient. Cuvintele şi gesturile erau ace harnice brodând cu măiestrie pânza străvezie care se îndesea între ei.

— Brrrr… dispari, coşmar uricios, îi spuse el râzând şi îi trecu degetele răsfirate pe dinaintea ochilor ca şi când ar fi destrămat un voal. Zgripţuroaico! În comparaţie cu tine, Lorena este ca o adiere de primăvară. Până şi năvalnica Eliza este de o mie de ori mai blândă.

Pleoapele ei coborâră peste ochi umbrindu-i. Pe buze îi înflori un zâmbet care-i tăie răsuflarea transvanului înghesuindu-i o eternitate între două bătăi ale inimii. O sete deşetică îi uscă gâtul şi îl forţă să înghită în sec, pe jumătate sufocat. Mâna, care părea să nu mai fie a lui, se ridică şi îi atinse gingaş obrazul mătăsos. Vălul sufletului se sfâşie dulce-amărui vestind furtuni devastatoare. Sub degetele lui profane zâmbetul se topi ca zăpada de aprilie lăsând în urmă o tristeţe fără margini. Ce îşi dorea el acum nu putea fi nicicând. O ştia prea bine. Condiţionări subtile îi otrăveau nu doar mintea ci şi trupul. Săgeţi de gheaţă i se ascuţeau în vene şi îi îngheţau pe loc toate acele molecule zămislite de atingeri prohibite. Putea avea orice femeie îşi dorea atâta timp cât nu era o UIGi. Îşi blestemă în gând creatorii şi otrăvurilor lor savante. Îi ura mai mult ca niciodată. Îşi simţi privirea sticloasă invadată de lacrimile reci ale resemnării.

Tulburarea lui nu scăpă vigilenţei Melissei. Îi cuprinse tâmplele în palme şi îşi lipi fruntea de fruntea lui, conştientă de durerea pe care i‑o provoca. Citise cândva, undeva, că leacurile dor întotdeauna. Buzele ei susurau formule antice ca un izvor cristalin. Fără să-şi amintească de unde le ştia, cuvintele magice, descătuşate din cotloanele întunecate ale fiinţei ei, se revărsau prin tâmplele lui chinuite, îi inundau sângele îngheţat spulberând pumnalele glaciale. Un torent cald îşi croia calea spre fiecare celulă rupând zăgazuri şi zăpoare. Descântecul îi istovi pe amândoi lăsându-i fără vlagă aninaţi unul de celălalt.

— Leac pentru leac, dezlegare pentru dezlegare, datoria mea este plătită, izbuti într-un târziu să articuleze rece Melissa şi oftă adânc, din piept, după care se ridică anevoie.

O urmări cum se îndepărtează fără să o poată opri. Cu fiecare întâlnire se apropiau mai mult, ca pe neaşteptate, între ei să se caşte hidos o nouă ruptură adâncită de milioanele de celule în care zăceau înrădăcinate blesteme neştiute sădite de nemiloşii geneticieni şi inchizitorii firuzi.

***

— Băieţi, orice aţi face, nu stârniţi cuibul de viespi. Sunt milioane de vieţi în joc.

— Căpitane, dacă nu-i scuturăm acum, nu-i mai trezeşte nimeni. Se îndreaptă spre pierzanie lentă şi sigură. Atunci să vezi numărătoare de vieţi… prăpădite… Nu avem încotro. Va trebui să ne asumăm consecinţele. Nu văd altă cale. Dacă nu noi, atunci cine?

— Ia ascultaţi aici, fârtaţilor. Ce tot vă codiţi ca miresele urâte în noaptea nunţii. Ori e laie ori bălaie. Am spus că tre’ să urnim căruţa din noroi? Am spus! Atunci de ce mai ardem gazul de pomană? Ce mai aşteptăm? Încuviinţare divină? Buboiul trebuie extirpat înainte de a se ajunge la cangrenă. Am făcut deja primul pas. Pentru următorii nu trebuie decât să punem un picior în faţa celuilalt. Simplu! Decât să ne plângem de milă ca vădanele în poarta bisericii mai bine să ne sumeţim binişor voinţa, să ne legăm frumuşel bocceluţele şi s-o întindem de pe orbită.

— Calm, Pinto. Calm, îi potoli Victor pornirea năvalnică. Chibzuinţa, chiar şi la vreme de restrişte, nu a stricat nimănui. Nu dă nimeni înapoi. Vrem doar să fim siguri că fiecare dintre noi a priceput ce riscuri îşi asumă. Aşa-i, căpitane?

Raven aprobă scurt şi întinse pumnul strâns peste ecranul orizontal, luminat de harta pe care tocmai o studiaseră.

Cei adormiţi… şopti el ceremonios.

Cei adormiţi… ar face bine să se deştepte, mârâi nerăbdător doctorul.

Maelstrom! şopti Victor conspirativ taxând cu o căutătură piezişă cimilitura răstălmăcită de Pinto.

***

Polux era în alertă maximă. Transnavul se pregătea de salt. În nucleul portor iluminat intens, doctorul îşi examina fratele. Niciunul dintre ei nu îndrăznea să încalce această regulă. Vieţile a peste trei mii de oameni depindeau de starea lui Victor. Orice tresărire, orice banală sincopă i-ar fi putut împinge spre dezastru. Cum consultul era unul de rutină, Pinto flecărea ca de obicei. Aşa combătea el stresul, dădea din gură.

— Tinere, vrei să ţi-o spun pe aia dreaptă? Fătuca asta mă cam bagă în sperieţi. Am aşa o spaimă în ciolane numai cât mă gândesc la ea. Tu ai idee ce monştri îi colcăie prin tărtăcuţă? Când sunt în preajma ei simt în şira spinării tot gheţarul Caribda…

Victor îl privi intens în ochi în timp ce-i desprindea senzorii de pe tâmple. Îi puse mâinile pe umeri şi îl scutură uşor.

— Bătrâne… adună-te! Nu-i decât un locator ca toţi ceilalţi. Nimic mai mult… un UIGi… ca şi mine.

— Bleah, UIGi, nonUIGi, nu-i ca tine deloc… Mie îmi dă frisoane. Ba pe deasupra nu este deloc antrenată, ce te face să crezi că va fi utilă planului nostru? De ce aş avea încredere în ea?

— Pentru că bătrânul Cen a garantat pentru ea, căposule, rosti răspicat Victor. Dacă tot veni vorba, chiar te-aş sfătui să te abţii de la astfel de gânduri, capacitatea ei de empatizare este foarte mare şi ţi‑ar simţi animozitatea. Acum gata cu vorbăria. Mai ai ceva de obiectat?

— Ar fi multe…

— Pinto! ridică glasul transnavul arătând nerăbdător spre trusa medicală în care dispăreau instrumentele.

— Aaaa, eşti un pic cam agitat, nu ţi-ar strica un exerciţiu de reglare a pulsului înainte, ştii tu…

— Înţeles, doctore. Ne vedem dincolo. Şi… frăţioare, ochii pe Melissa! Nu ştiu ce efect ar putea avea translarea asupra ei. Clar? Ochii pe Melissa!

Fără să se întoarcă din drum, doctorul ridică mâna semn că a priceput misiunea care îi era încredinţată. Cu paşi mari, grăbiţi, străbătu coridoarele luminate de lămpile cu intermitenţă albastră. Când strălucirea avea să vireze spre roşu întreaga suflare de pe Polux trebuia să rămână nemişcată. Minimizarea entropiei în interiorul câmpului portor reducea considerabil efortul transnavului, de aceea, conform uzanţelor, toţi ocupanţii navei erau încurajaţi să mediteze ori să se roage pe durata saltului. Parcurse distanţa de la lift până în sala de examinare a infirmeriei din trei paşi uriaşi. Îşi stăpâni cu greu valul de repulsie când o văzu pe Melissa aşteptând în mijlocul încăperii. Îi evită privirea şi îşi rosti instrucţiunile pe un ton sec.

— Ne pregătim de slide, ar fi bine să te întinzi pe patul de colo.

— Prefer să stau în picioare, îi răspunse ea cu vădită răceală. Nu ar fi vrut să-l trateze aşa însă empatia o îndemna să-i oglindească atitudinea respingătoare.

— Doctore Sandrov, uite cum stau treburile, izbucni Pinto pe un ton tăios. Nu avem timp de copilării. Prea puţin îmi pasă de preferinţele tale. Dacă nu or să te ţină genunchii, nu am de gând să te adun de pe jos. Pricepi? Mai mult chiar, orice mişcare în câmpul portor ar fi tare neplăcută pentru Victor, continuă el tirada păstrând în glas aceeaşi nuanţă certăreaţă apoi spuse ca pentru sine, auzi la ea, să vezi şi să nu crezi, are preferinţe…

— …sclifosita, completă femeia oglindindu-i perfect starea. Fir-ar să fie, chiar nu am timp de copilării… Eeee, ia te uită! Cine se crede? plusă ea în continuarea discursului adăugând o notă ghiduşă glasului îngroşat teatral.

Surprins, Pinto o măsură din cap până în picioare înainte să izbucnească într-un râs eliberator. Răceala dintre ei se topi ca prin farmec. Amuzată şi îmblânzită, Melissa se aşeză pe unul dintre paturi.

— N-aş fi crezut… începu el precaut în timp ce degetele experte îi lipeau senzorii pe tâmple şi pe frunte.

— Ce n-ai fi crezut?

— Că poţi fi aşa… ca noi… umană…

— Doctore, chiar dacă nu îmi mai pot nega moştenirea genetică, nu uita că sunt terapeut specializat în recuperarea copiilor, oricare ar fi originea lor. Şi, dincolo de toate astea, după ce am fost izgonită de la ISLA am fost crescută de oameni minunaţi care m-au învăţat să am grijă de alţi oameni, ca tine…

O alarmă stridentă îi acoperi ultimele cuvinte.

— Începe… nu-ţi fie teamă… sunt lângă tine… Dumnezeule mare, am în faţă unicul locator care va părăsi vreodată orbita. Acu’ să te ţii, frăţioare…

Melissa nu-l mai auzea. Lumina roşie îi invadă toate simţurile. Materia din jurul ei explodă lăsând în urmă o sferă diafană, argintie. Patul pe care se afla se dizolvă înfricoşător în hăul care se căsca sub ea şi de care se temea atât de mult.

Frica mea e ca nisipul în vânt. Acum e aici. Acum e acolo. Ea e nisipul. Eu sunt vântul. Eu decid când o spulber. Frica poate ucide aşa cum poate salva…

Înconjurată de suflete încremenite, cădea… Cădea pe spate, cuprinsă de-o spaimă cumplită, cădea fără control, dureros, din ce în ce mai accelerat, printre suliţele de lumină înfipte fatal în inima întunericului.

…Frica poate fi albă ca varul, roşie ca sângele, verde ca otrava, galbenă ca moartea, albastră ca infinitul mării, neagră ca abisul. Eu îi aleg culoarea…

Undeva deasupra ei, în miezul căderii, un sâmbure de energie pură îşi răsfira miliardele de tentacule menite să ancoreze fiecare moleculă, fiecare celulă. Acolo era Icarus. Atingerea dendritelor lui energetice o înfioră până la leşin.

…Eu îi aleg forma. Acum vreau să fie pasăre în zbor. Inimă, stai locului să-mi pot auzi frica. Minte, stai locului să-mi pot simţi liniştea!

Se agăţă ca de un colac de salvare de esenţa lui energetică şi spaima dispăru ca un voal purtat de furtună. Căderea deveni plimbare, plimbarea se transformă în fugă şi fuga se preschimbă în zbor înalt înnoind în ea gustul fructului interzis. Nisipul fricii se risipi în urmă. Vremea mandalelor trecuse. Liniştea abisului nu o mai rănea, nu o mai tortura ci îi reda pacea. Acea pace de care avea nevoie pentru a putea scruta dincolo de vălurile universului, dincolo de timpul în care trăia. În faţa ei se aşternea poteca. Tot ce trebuia să facă era să păşească. Abia acum vorbele bătrânului Xiao căpătau sens. „Rostul tău nu este aici, să lâncezeşti sub stânci, să mucegăieşti sub cascade. Destinul tău este să umbli la pas, printre stele. Şi, pe urma paşilor tăi, să crească poteca pe care vor zburda cei dintâi şi cei de pe urmă, deopotrivă.”

— …La pas, printre stele, murmură stoarsă de puteri când lumina îşi recăpătă calmul alb-azuriu şi liniştea reveni în infirmerie.

Colericul Pinto încă purta pe chip masca transfigurării, iar buzele se mişcau în cadenţa străveche a unei litanii. Se ruga.

Ameţită de efort, Melissa părăsi patul cu mişcări împleticite rupând concentrarea doctorului.

— Ooo… uşurel, fetiţo! Încotro ai pornit-o aşa sprinteioară?

— Dacă nu ţi-e cu supărare, doctore, îmi ajunge câte am îndurat într-o singură zi, nu crezi?

— Ai dreptate, îi spuse blajin şi o eliberă de senzorii incomozi. Însă, îmi va fi cu mare supărare dacă nu mă vei lăsa să te însoţesc. 12A pe nivelul 15 parcă… Dacă nu aş face-o, Victor mi-ar tăbăci gospodăreşte spinarea, îi şopti complice şi îi oferi galant braţul.

***

— Ce face?

— Se odihneşte…

— Cum a mers?

— Strună… cred.

(va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: