La pas, printre stele – partea 1

În lumina blândă a după-amiezii, cele două fetiţe păreau îngeri coborâţi din ceruri. Ţintuite în scaunele plutitoare, priveau fericite dansul nebun al bomboanelor multicolore.

— Fetelor, gata cu joaca. Avem treabă, în vocea Melissei se simţea o undă de iritare.

Ghiduşiile gemenelor făceau să treneze programul de recuperare şi depăşise cu săptămâni întregi termenele primei etape. Când erau împreună făceau tot felul de năzbâtii, dar nu le putea despărţi. Nu le putea ţine departe una de alta. Încercase o separare la începutul proiectului şi nu a obţinut decât o revoltă mută şi o apatie fără margini.

O privire argintie o ţintui pe doctoriţă în cadrul uşii şi bomboanele se izbiră cu ură de podea. Feţişoara Elizei era schimonosită de ciudă, iar părul complet alb îi plutea în jurul capului ca o aureolă prevestitoare de rău. Fără să atingă vreun buton, Lorena îşi apropie scaunul de al surorii ei. Îi captă privirea şi îşi legăna capul ca şi cum i-ar fi cântat.

Pe canale abia perceptibile, Melissa interceptă, la nivel conştient, schimbul telepatic dintre fetiţe. Imagini cu efect liniştitor treceau de la Lorena spre Eliza: fluturi, câmpuri înflorite, păsări multicolore, ape line, pajişti de un verde ireal. Magia pacificatoarei funcţiona. Buclele Elizei se aşezau potolite pe umeri şi feţişoara măslinie îşi recăpăta drăgălăşenia. Privirea argintie coborî spre mânuţele inerte din poala rochiei brodate cu maci. Melissa receptă în spatele retinei o floare diafană. Era de la micuţa răzvrătită. Nu percepea doar imaginea ci şi sentimentele. Fetiţei chiar îi părea rău. Simţea asta în valul de căldură cu care o înconjura.

În cele şapte luni de când demarase programul de reabilitare, scena se repetase de foarte multe ori, doar că de data asta Lorena îşi luase în serios rolul de împăciuitoare şi îl jucase la perfecţie. Abia acum reuşise să o domolească pe vulcanica Eliza.

Născute pe staţia Merka în urmă cu 5 ani, gemenele erau rodul unui proiect genetic declarat eşuat. Manipularea ADN-ului de tip UIGi1 trebuia să producă acel specimen superdotat capabil să străpungă, cu puterea minţii, adâncimile universului şi să deschidă calea navelor de explorare, dar soarta (aşa cum obişnuiau cercetătorii să-şi numească greşelile) a făcut ca materialul genetic să capete forma celor două mogâldeţe.

Deşi prezentau toate caracteristicile fizice ale UIGilor, părul complet lipsit de culoare, tenul măsliniu, ochii gri-argintii, puterile telepatice şi telekinetice, fetiţele aveau două defecte majore… paralizia membrelor şi o muţenie inexplicabilă. Singurii care puteau desluşi ceva dincolo de muţenia lor erau empaţii şi telepaţii, dar nu oricare, doar cei pe care copilele îi acceptau. După dezbateri aprinse dacă ar trebui lăsate în viaţă sau nu, au fost trimise în centrul de recuperare de pe Decros, în grija Melissei Sandrov, empată parţial UIGi specializată în reablilitarea copiilor cu dificultăţi.

Gurile rele spuneau că ea însăşi ar fi provenit dintr-un experiment similar şi, după ce strălucise meteoric printre UIGii de la ISLA2, ajunsese să-i dezamăgească pe cercetători şi pe profesori. Hotărârea a fost unanimă. A fost scoasă din programul de pregătire şi plasată într-o familie nonUIGi. Spre marele ei noroc, părinţii adoptivi îi cultivaseră compasiunea şi dorinţa de a-şi ajuta semenii. Singurele rămăşiţe ale puterilor parapsihologice erau nivelul empatic foarte ridicat secondat de o capacitate de receptare a imaginilor generate în creierele altor UIGi. Aşa a ajuns să îngrijească copii firavi în trupurile cărora zăceau încătuşate puteri nebănuite.

Cuprinsă de remuşcări, Eliza dirijă scaunul şi ajunse lângă cea de-a doua fiinţă din viaţa ei care-i arătase compasiune. Căuta cu sfială zâmbetul iertător al Melissei şi cerşea din priviri mângâierea care avea darul să o liniştească după fiecare furtună emoţională.

— Eliza, mica mea războincă şi tu, Lorena, pacificatoarea mea dragă, le dezmierdă şi le îmbrăţişă pe rând, peste chingile incomode ale scaunelor. Gata, a trecut. Ştiu, ştiu, aveţi emoţii. Să vă spun un secret… şi eu am. Sunteţi pregătite? Azi e ziua cea mare!

Ochii fetiţelor sclipiră de bucurie şi pe feţe li se citea nerăbdarea.

— Lucraţi cum am stabilit, da? Vă concentraţi asupra propriului corp. Pe cine eliberez mai întâi?

Luând forma unui şoim în picaj, gândul Elizei întrecu micul canar colorat al Lorenei. Se retrase iute când simţi privirea plină de reproş a Melissei.

— Lorena!

Simpla aprobare venită din partea doctoriţei avu ca efect descătuşarea micuţei. Pentru o clipă, Lorena rămase suspendată deasupra scaunului încercând să-şi menţină echilibrul. Pluti până ajunse cu tălpile pe podea, îşi aduse corpul la poziţie verticală şi zâmbi mulţumită. Muşchii feţei erau singurii pe care fetiţele îi puteau controla în mod voit, natural.

— Hai, acum păşeşte, o încurajă Melissa încercând să-i transmită un sentiment de încredere printre miile de confetii şi baloane colorate împrăştiate de mintea Elizei.

Copila simţea sub tălpi podeaua caldă, fermă. Mintea ei ţesu câmpul telekinetic în jurul picioarelor, aşa cum învăţase la antrenamente, şi începu să le târâie nesigur. Paradoxal, toate puterile magice cu care se născuse nu-i puteau oferi această fericire fără margini pe care o simţea păşind ca oricare alt om.

Străbătu jumătate din lungimea camerei şi îşi chemă sora în singurul fel în care putea. Fără a mai aştepta aprobarea Melissei, catarama centurii care o lega de scaun se desprinse cu zgomot şi impulsiva Eliza pluti până la câţiva metri în faţa surorii ei.

Concentrarea puse stăpânire pe mintea ei răzvrătită şi, încercând să domolească mişcările smucite, păşi stângaci până ajunse faţă în faţă cu Lorena. Cu o privire ştrengărească, îşi lipi nasul de nasul ei, apoi îi depuse un sărut victorios pe obraz. Spre disperarea Melissei, nu se mulţumi doar cu atât. Îşi adună toate forţele pentru a ridica braţele şi îmbrăţişă strâns acea fiinţă dragă cu care împărţise nu doar uterul artificial ci şi puţinele bucurii presărate în lungul şir de suferinţe şi frustrări. Pentru câteva clipe întregul centru de recuperare pluti într-o mare de inimioare, steluţe şi flori. Lorena făcu un efort imens, mult peste puterile ei telekinetice şi îşi cuprinse, la rândul ei, sora.

Mulţumirea Elizei dură cât o zbatere de aripi de fluture.

Dorea mai mult…

Dorea să simtă sub tălpi nisipul dogoritor al plajei, pietrele rotunde din apele repezi de munte, frunzele aurii ale toamnei, iarba plină de roua dimineţii… Visa să străbată întreg universul.


1 UIGi – uman îmbunătăţit genetic prin inserţie
2 ISLA – Institutul de Studii al Ligii Astriene

***

­— Să plec în mijlocul programului de recuperare?

— Mel, nu te încăpăţâna. Lucia poate să te înlocuiască pentru câteva zile. Îi laşi instrucţiuni clare şi gata. Nu are sens să o lungim.

— Lucia nu le poate echilibra pe gemene, nu are suficientă autoritate şi tu ştii foarte bine asta…

Cu un gest tăios, Jolstone puse capăt protestului blocând abil orice flux empatic pornit dinspre Melissa. Era conştient că momentul nu era deloc potrivit. Reabilitarea gemenelor ajunsese într-un punct sensibil, munca îndârjită începută în urmă cu câteva luni abia dădea rezultate şi gemenele argintii, cum erau alintate în centru, făceau progrese vizibile. Şi totuşi, nu avea încotro. Melissa trebuia să ajungă pe una din navele galactice staţionate pe orbită. Solicitarea unui transnav nu putea fi ignorată. Nu acum.

Aproape sufocată de furie, femeia se ridică de pe fotoliu şi îl sfidă mut pe director. Clocotea.

— Melissa, uite cum stau lucrurile. Îmi este imposibil să-l refuz pe Icarus. Ştii foarte bine că este cel mai bun slider de la Sicanor încoace. Până şi Comisia Genetică îi face toate hatârurile oricât de trăznite ar fi. Este prea preţios.

— Da, sigur… preţios… Ştii ce? Să-i rezolve Comisia problemele, şuieră Melissa printre dinţi, cu ciudă.

Ca empat de nivel 2, Jolstone percepea frustarea ei ca pe o furtună de trăiri, greu de ţinut în frâu, care izbea în valuri zidul ridicat de el la graniţa propriei conştiinţe. Îi cunoştea bine firea vulcanică şi se aştepta la asta. Cu o voce bine ticluită, pe un ton egal cu al ei ca intensitate, continuă adăugând o undă de iritare:

— Eu ce să-ţi fac? Ce să îţi fac dacă te pricepi? Te-am pus eu să înveţi atâtea? Te-am pus eu să fii atât de bună? Omul ţine morţiş să lucreze cu tine. Sunt eu vinovat că omul te-a cerut pe tine? Eu i-am făcut şi alte propuneri, nici nu s-a uitat la ele. Asta e. Hai că nu-i nici la capătul lumii şi nici nu mănâncă terapeuţi, spuse directorul aducând discuţia într-o notă mai veselă.

— Ba e dincolo de capătul lumii, deşteptule. Mda, n-am ce zice, vă învârte pe degete. Mai daţi-i voi multă apă la moară… mormăi Melissa din spatele unei măşti acre, ironice.

— Ia-o şi tu mai uşor, ce ai de pierdut? Faci o scurtă plimbare… şi aşa nu ţi-ai mai luat concediu de vreo trei ani. Mai schimbi aerul, întâlneşti alţi oameni, mai socializezi şi tu…

Din spatele tiradei lui Jolstone răzbătea o nebuloasă în care dosea dibaci ceva mai important, mai profund. Voci joase, buze rostind cuvinte neauzite, priviri furişe. Oricât de mult s-ar fi străduit femeia, nu reuşea să-l surprindă cu garda coborâtă. Renunţă să-i mai forţeze barierele, nu avea sens să-şi irosească energia.

— Aşa, ce ţi-ai zis, te pomeneşti că m-am cam sălbăticit aici în Centru. Frumos îţi şade… nu am cuvinte…

Privirea senină a directorului şi atitudinea lui relaxată, celebre printre terapeuţii veşnic stresaţi, avu darul să o convingă pe Melissa. Într-un fel avea dreptate, trebuia să lase lucrurile să curgă de la sine. Nu era prima dată când se agăţa prosteşte de un proiect. Un anumit grad de detaşare putea să-i aducă oarecare beneficii.

— Bine, ai câștigat. Trimite-mi toate datele. Când trebuie să plec?

— Naveta va fi pe platformă dimineaţă la opt şi va decola imediat după îmbarcarea pasagerilor. Am trimis deja către Polux toate aprobările şi acreditările. Căpitanul Raven te aşteaptă.

— Ticălos ordinar, erai sigur.

— Păi, tu ce crezi? îi spuse triumfător Jolstone şi rânji satisfăcut.

— Bine, bine, îi spuse Melissa şi ieşi dând din mână a pagubă, fără să mai salute.

Imediat ce se închise uşa în urma ei, Jolstone răsuflă uşurat. Îşi trecu degetele peste suprafaţa de sticlă a biroului şi o siluetă întunecată se profilă în interiorul unui câmp de un alb orbitor.

— Bătrâne, a acceptat. Bineînţeles că nu am scăpat de mârâielile pe care le-ai anticipat aşa că, ai grijă. De acum totul depinde de tine. Cei adormiţi…

Silueta schiţă un gest de triumf şi în încăpere răsună o voce profundă, cu un timbru grav, plăcut.

…se vor deştepta! Mulțumesc, bătrâne. Îți rămân dator.

­— Ei, nicio datorie, măcar atât să pot face pentru tine… pentru noi.

Cei doi se salutară simplu ducând două degete la tâmplă întocmai unor camarazi de arme. Rămas singur, Jolstone îşi frecă palmele mulţumit. Icarus avea să fie un aliat foarte puternic în vremurile tulburi care ameninţau orizonturile omenirii.

***

Halatul înflorat al Luciei dispăruse complet sub încâlceala de frunze aurii, arămii şi roşietice. Părul lung, bogat, de culoarea spicelor de grâu, era împodobit cu o cunună împletită stângaci din frunze de arţar şi stejar. Zâmbetul ghiduş al Elizei trăda autoarea pitorescului tablou viu de toamnă. Lorena şedea ca o păpuşă fără vlagă pe pătura în carouri pe care o foloseau de obicei la picnicurile din micul parc al Centrului de Recuperare de pe Decros. Îşi privea sora cu îngăduinţă reţinută. Argintul din părul lor şi culoarea metalică a ochilor imprima întregii scene o aură de neverosimil. Privirea caldă şi blândă a Luciei, amestecul de culori vii care o înconjurau, frumuseţea parcului cu gazonul încă verde din spatele ei contrastau puternic cu prezenţa aproape spectrală, metalică a celor două gemene. Păreau spirite maliţioase venite din altă lume cu scopul de o chinui pe buna zână a toamnei. Şi totuşi, în jurul lor nu plutea nimic răutăcios, nimic malefic. Totul era veselie simplă, sinceră, copilărească. Până şi Lucia, prinsă în jocul fetelor, era amuzată de isprava Elizei.

­— Aş spune că Lucia arată ca o pictură demnă de Boticelli. Bună treabă, Eliza. Îmi amintesc totuşi că ora de desen este ceva mai târziu, nu-i aşa?

Deşi amuzată, vocea Melissei trăda un oarecare reproş. Genele Elizei coborâră peste ochii strălucitori şi frunzele se risipiră împinse de o adiere şăgalnică. După ce răsuflă uşurată, Lucia se apropie ruşinată de Melissa.

­— Nu vrea să mă asculte. Lorena e cuminte, dar Eliza… Eliza face tot ce-i trece prin cap.

Sub privirea piezişă a Luciei, Eliza triumfa arborând o mască a inocenţei disimulate. Nu era prima dată când asistenta cădea victimă năzdrăvăniilor ei. Nici o pedeapsă nu fusese suficient de aspră încât să o facă să renunţe la glumele pe care le făcea angajaţilor centrului.

Spre surprinderea tuturor, de data asta Melissa nu reacţionă în niciun fel. Nu avea nici chef şi nici timp de pedepse. De fapt, tabloul creat ad-hoc de fetiţă o bucura pentru că exprima o poftă sănătoasă de viaţă şi de joacă, ca a oricărui copil la acea vârstă. Adânc, în sufletul ei, o felicita pe năstruşnică. După ani de letargie şi luni întregi de terapie, făcea ceea ce orice alt copil ar fi făcut în mod firesc, experimenta, se juca, se bucura. Gândul plecării aduna nori întunecaţi umbrindu-i bucuria. Tocmai acum şi-au găsit să o ia de lângă fete. Acum când devenea mai interesant.

Mai mult empatic decât telepatic, Lorena rezonă cu starea Melissei şi levită până la ea. Cu feţişoara îngrijorată şi ochi întrebători încerca să potolească furia mută a femeii înconjurând-o cu gânduri, imagini şi sunete liniştitoare. Eliza se alătură surorii ei şi, împreună, reuşiră să aducă un zâmbet pe chipul crispat.

— Veniţi încoace, drăgălăşeniilor. Nu pe voi sunt supărată, le spuse cu blândeţe şi le îmbrăţişă cu căldură după care le făcu semn să i se alăture pe pătură. Va trebui să plec pentru câteva zile, am fost chemată la o consultaţie pe una din navele de pe orbită.

Un zumzet scurt perceput la baza craniului i-a dat de înţeles că gemenele comunicau intens. Ochii lor căpătară o strălucire aparte. Viteza cu care interacţionau era dincolo de puterea de percepţie a terapeutei. Vag, ca o părere diafană, femeia simţea între micuţe un flux de bucurie imensă, intensă, misterioasă, de parcă ar fi câştigat o bătălie. Dacă nu ar fi simţit că se bucură pentru ea, ar fi fost tentată să creadă că sunt fericite să o vadă plecată.

Asistenta aduna jucăriile cu mâini tremurânde. Nu îndrăznea să protesteze, doar bombănea abia auzit:

— Eu, singură cu ele… nu ştiu dacă… nu ştiu…

Melissa o încurajă îmbrăţişând-o ca pe un copil speriat:

— Luş, te vei descurca de minune. Ştii de ce? Pentru că fetiţele noastre cele cuminţi, şi accentuă cuminţi pe un ton grav, te vor ajuta. Aşa-i? Ele, şi numai ele, vor fi responsabile de ordine şi disciplină cât voi fi eu plecată.

Expresia surprinsă de pe chipul Elizei era exact ceea ce aştepta terapeuta.

— Haideţi, moţatelor, mergem acasă şi pregătim un program de toată frumuseţea, bine?

Răspunsul nu se lăsă aşteptat, scaunele fetelor levitau deja deasupra solului, în timp ce jucările erau amestecate cu pătura făcând o boccea plutitoare, caraghioasă, plină de ridicături şi gâlme.

— Vezi, Lucia? Nici nu trebuie să te osteneşti, ai nişte ajutoare de nădejde. Ştiu exact ce au de făcut.

***

— Asta-i! Toată lumea este de acord cu programul?

Gemenele se foiau mândre pe lângă ecranul tactil al mesei de lucru din mijlocul camerei de zi. Peste întreaga lor operă apărură două bife mari, în semn de aprobare. Lucia păstra tăcerea convinsă că, imediat ce Melissa va părăsi centrul de recuperare, se va dezlănţui haosul.

— Luş, eşti de acord?

— Fie. Chiar vreau să văd şi eu minunea, şi, trecându-şi neîncrezătoare degetul peste un colţ al ecranului, bifă cu prea puţină tragere de inimă.

— Aveţi grijă! Aţi semnat! Răspundeţi! E musai să-l respectaţi, tocmai pentru că este gândit de voi. Aşadar, pot pleca liniştită?

Cu mutriţa crispată de efort, Eliza îşi ridică palma la frunte într-un salut soldăţesc caraghios. Câmpul telekinetic din jurul braţului vibra de îndârjire. Avea să fie şefă şi îi plăcea asta. Lorena, introvertită şi mult mai practică, a preferat să-i transmită un da simplu. Melissa a pecetluit înţelegerea cu câte un sărut pe frunte.

— Dragele mele, vă las cu bine. Aveţi grijă de voi.

***

— Chiar crezi că vor respecta programul?

— Ei, Lucia, zău aşa. Vor încerca. Sunt copii şi tentaţia răzvrătirii este mare tot aşa cum este şi firească. Oare cărui copil nu-i place să fie un pic de şef, un pic de pirat, un pic de proscris, un pic de erou? Eliza va fi fascinată de noile ei îndatoriri şi asta îi va ţine mintea ocupată, măcar pentru o vreme. Vor uita de reguli, se vor lua cu joaca, se vor plictisi şi e normal să o facă. Tot ce trebuie tu să faci este să le aminteşti că au făcut o promisiune pe care onoarea le cere să o respecte. Va fi bine! Vei vedea.

***

Liftul cobora cu viteză mare spre subsolul Centrului. Cândva, în timpul ameninţării telsiene, Decros fusese o bază militară şi după 90 de ani încă mai păstra din aspectul cazon, auster. La nivelele inferioare, pereţii zonelor comune erau vopsiţi într-un gri tern, fără ornamente. Doar plăcuţele de avertizare fuseseră înlocuite cu desene făcute de unii dintre rezidenţii de la etajele superioare. Liftul era ceva mai modern. Pentru a mai reduce din senzaţia de claustrare de care terapeuţii se plângeau constant, conducerea dispuse instalarea de oglinzi direct peste pereţii metalici. Numai podeaua din metal texturat îşi mai amintea de bocancii care o călcaseră în timpul alertelor şi exerciţiilor militare. Auzind parcă ecoul timpurilor trecute, Melissa fixa modelul simplu pe care tenişii ei albi, cu talpă moale, nu se potriveau deloc.

Câteva licăriri îi atrăseră atenţia. Metalul atât de familiar devenise ceţos, îşi pierdea opacitatea, vălurea ca un abur de sub care se întrezărea un hău negru care creştea. Dâre albe săgetau întunericul generând o iluzie conică cu vârful în jos.

Un val de spaimă îi cuprindea trupul într-un spasm dureros. Cădea. Cădea în abis şi nu oricum. Se prăvălea cu o viteză cumplită, zdrobitoare. Cu degetele albite de crispare strângea bara de protecţie. Golul din stomac îi provoca greaţă. Tâmplele îi zvăcneau sălbatic. Într-un ultim efort de a scăpa de imaginea halucinantă, închise ochii. Inutil. În spatele pleoapelor rostogolirea în gol era mai intensă, mai aproape de agonie. Genunchii refuzau să o mai susţină şi se ghemui cu degetele încă încleştate rigid pe bara ca de gheaţă. Din hăul mişcător o urmăreau ochi duşmănoşi, îi rânjeau guri strâmbe, neruşinate, feroce. Cu tâmpla lipită de braţele atârnate, lupta să îşi adune forţele. E doar o viziune. E visul altcuiva. Eu nu cad. Sunt încă pe podea. Sunt pe Decros. Sunt în siguranţă. Înghiţi cu greutate nodul amar din gât şi deschise ochii evitând podeaua care vălurea încă incert. Din oglindă o privea propria reflexie. Un chip lipsit de culoare. Un chip străin, cu cearcăne adânci, întunecate, cu luciu ca de febră în ochi. O şuviţă ca argintul îi despica pletele negre scăpate din strânsoarea cocului.

— Vino-ţi în fire Sandrov, ce naiba…, strigă izbind oglinda cu palma încă lipsită de culoare. Vino-ţi în fire, femeie! Tu deţii controlul!

Peste chipul înspăimântat începură să se cearnă fire de nisip colorat în tipare fractalice. Anii de terapie puneau stăpânire pe trupul slab, supus spaimelor. Frica mea e ca nisipul în vânt. Acum e aici. Acum e acolo. Ea e nisipul. Eu sunt vântul. Eu decid când o spulber. Frica poate ucide aşa cum poate salva. Poate fi albă ca varul, roşie ca sângele, verde ca otrava, galbenă ca moartea, neagră ca abisul, albastră ca infinitul mării. Eu îi aleg culoarea. Să fie albastră. Poate fi pasăre, poate fi fiară, poate fi frunză, poate fi nor. Eu îi aleg forma. Acum vreau să fie pasăre în zbor lin. Inimă, stai locului să-mi pot auzi frica. Minte, stai locului să-mi pot desena pacea…

Creşterea fractalică a mandalei îi polotea bătăile inimii cu fiecare fir de nisip depus. Abia dacă simţi scuturătura liftului. Un val de aer umed pătrunse în cabină prin uşile larg deschise. Se ridică cu greutate de pe podeaua rece. În spatele retinei se oglindea, dinspre interior, mandala construită cu migală din minusculele grăuncioare de teamă colorată aşa cum o învăţase Xiao Cen, un bătrân îngrijitor de şcoală, singurul chip pe care şi-l amintea cu claritate din perioada tulbure a copilăriei.

Pe măsură ce înainta spre micul ei apartament, croia haotic tot felul de ipoteze privind cauza atacului de panică. Îşi cunoştea spaimele şi încerca să le stăpânească prin tot felul de metode, fie ele ştiinţifice, empirice şi chiar mistice. Nu ştia de ce, dar spaţiul, marele neant de dincolo de pereţii navetelor cu care călătorea ocazional, o îngrozea de-a dreptul. Pentru ea nu era decât o linişte vitroasă înrudită cu nebunia, în care sălăşluiau monştri neştiuţi. Născută UIGi şi înconjurată continuu de oameni, era învăluită de un murmur continuu, un zgomot de fond fără de care îşi pierdea echilibrul interior. Un rău necesar, o vibraţie în lipsa căreia credea că s-ar putea ţicni. Nu conta că uneori era invadată de emoţiile celorlalţi, le putea face faţă. În schimb spaţiul era tăcut, era cuprins de acea muţenie duşmănoasă dincolo de care nu putea descifra nimic, căruia nu-i putea citi intenţiile aşa cum făcea cu oamenii, de care nu se putea apăra. Nu ştia când căpătase această fobie, poate în copilărie, poate dintr-un ecou al unei vieţi anterioare care îi invada existenţa prezentă. Era un moment în viaţa ei de la care îşi amintea totul cu limpezime, înainte de acel moment era doar o pâclă înfricoşătoare, un neant albicios în care nu îndrăznea să se întoarcă. Senzaţiile trăite în lift puteau fi amintiri reprimate, ascunse adânc în subconştient şi trezite de emoţia călătoriei neaşteptate. Materialul genetic îmbunătăţit din care provenea era imprevizibil. Îşi amintea vag cum unii dintre colegii ei sfârşiseră în demenţă, pe când alţii fuseseră luaţi de temuţii educatori firuzi pentru cine ştie ce experimente ori antrenamente misterioase. Frânturi înfricoşătoare dintr-o viaţă pe care parcă o trăise altcineva. Între vârfuri şi prăpăstii, exista o singură constantă, acei copii nu erau ca ceilalţi, tocmai de aceea nu erau crescuţi ca nişte copii oarecare. Bau-baul lor nu era ascuns în dulap şi nici sub pat, îi privea cu ochi de lunatic, chiar din interior, gata să-şi înfingă ghearele în sufletele lor fragile. Ea era unul din acei copii.

Puţini erau psihologii capabili să pătrundă în iureşul lor emoţional şi să-i ajute să-şi înfrunte demonii. Bătrânul Xiao, aducătorul echilibrului, unul dintre acei oameni cărora nu le păsa de rangurile şi titlurile ştiinţifice, îi ajuta necondiţionat pe oropsiţii jocurilor genetice chiar dacă nu era recunoscut ca psiholog. Nimeni nu ştia de unde venea şi nici care îi erau studiile. Şi-l amintea ca pe un simplu îngrijitor care avea darul de a-i linişti pe copii. Fără să se impună prin autoritate, era ascultat şi mai ales iubit. Xiao era un om simplu, un bunic sfătos, cu ochii migdalaţi şi barba rară, uşor adus de spate, îmbrăcat cu veşnica lui salopetă vernil din buzunarul căreia atârna câte o cârpă albă. Umbla încins peste mijloc cu o centură fascinantă, plină de buzunare din care se iveau tot soiul de unelte. Melissa şi-l amintea cu drag. Mereu şurubărea câte ceva prin şcoală, aparent inofensiv. Mâna lui noduroasă ciufulise multe creştete sub care vârtejuri neştiute şi neînţelese făceau ravagii. Vorbea misterios, cifrat. Frazele lui cu înţeles ascuns îşi dezvăluiau tâlcul în cele mai neaşteptate momente. Chiar şi după atâţia ani, amintirea lui o calma.

Îndemnată de amintirea chipului său blând, mai rosti încă o dată mantra şi concluzionă că episodul de spaimă nu era decât o reacţie a subconştientului la perspectiva zilelor pe care urma să le petreacă în nava staţionată pe orbită. Chiar dacă era aproape de planetă, avea să fie în spaţiu, înconjurată de vidul şi frigul cosmic. Acum că îşi dibuise duşmanul, ştia cum să-l înfrunte.

După mai puţin de jumătate de oră bagajul era pregătit. Prea puţin pretenţioasă, îşi aruncase într-o geantă sport câteva schimburi şi cosmetice. După o baie relaxantă, parfumată cu esenţă de scorţişoară şi pin, luă la studiat materialele trimise de Jolstone.

***

Transnavii, UIGi şi ei, purtau o genă drămuită cu străşnicie şi grefată cu mare zgârcenie de geneticienii Ligii Navstrienilor numai pe anumite suporturi ADN, alese după criterii foarte stricte. Materialul genetic fusese prelevat de la Sicanor, primul om care teleportase vreodată o navetă folosind doar puterea minţii. Izul de legendă religioasă al documentaţiilor despre transnavi avea darul să o enerveze pe Melissa. Ştia prea bine că toţi UIGii erau oameni, cu sentimente şi angoase, cu ambiţii şi căderi, cu dureri şi bucurii, oameni în carne şi oase, oameni care creşteau, învăţau să meargă şi să vorbească, erau muşcaţi de invidie, erau atinşi de dragoste, oameni care îmbătrâneau şi mureau. Aura mistică pe care o ţesea Conclavul în jurul lor era artificială. Nu-i vedea rostul. Judecând la rece, ritmul sălbatic impus de piaţa genetică avea să încline serios balanţa şi, într-un viitor foarte apropiat, mai bine de o zecime din populaţie avea să fie înzestrată cu cel puţin o abilitate specială. Telepatia, percepţia extrasenzorială, criptestezia, premoniţia, telekinezia, vindecarea cu puterea minţii aveau să devină o modă. Adulţii făceau eforturi uriaşe pentru ca progeniturile lor să fie altfel chiar dacă nu aveau să ştie niciodată ce se va alege de ei. Materialul lor genetic era analizat până la nivel subatomic înainte de a fi supus transformării şi prea puţini deveneau „părinţi” de UIGi. Se inventaseră tot soiul de loterii şi concursuri de sănătate, obsesia pentru puritatea şi sănătatea genetică atinsese paroxismul. Ce nu ştiau ei, erau chinurile prin care treceau sărmanii lor „copii” pentru a deveni UIGi funcţionali sau de elită şi nici nu puteau bănui cât de nenorocită avea să le fie viaţa ca sclavi ai propriilor puteri supraomeneşti.

Dincolo de elogiile aduse transnavilor şi aportului acestora la explorarea directă a galaxiei, din rândurile pe care le citea răzbătea un aspect interesant. Cantitatea maximă pe care o putea transloca un transnav crescuse exponenţial cu fiecare generaţie. Cercetătorii reuşiseră să rafineze într-atât procesul de izolare şi grefare a genei teleportării încât, cu câţiva ani de antrenament, orice transnav era capabil să transporte o navă-oraş cu mai bine de trei mii de indivizi la bord. Totuşi, începând cu generaţia a opta se instalase un prag îngrijorător în faţa căruia atât tehnologia cât şi genetica erau neputincioase. De mai bine de patru generaţii totul stagna. Să fi ajuns oare lăudatele puteri, aşa-zis nelimitate, ale creierului uman îmbunătăţit la acea graniţă de netrecut pe care o prevăzuse sumbru Sicanor însuşi?

Oarecare limite se instalaseră şi în stabilirea distanţelor la care puteau teleporta navele. Destinaţiile exploratorilor erau oferite de locatorii galactici care operau din buncărele ascunse adânc sub scoarţa planetei. Despre aceşti UIGi omenirea ştia prea puţine lucruri. Însuşi cuvântul locator îi dădea fiori Melissei. Dacă transnavii erau elogiaţi, ridicaţi în slăvi şi trataţi ca nişte semizei, locatorii trăiau ca hermiţii, izolaţi în propria lor nebunie, un cult închistat, învăluit în mister, cu dogme şi cutume rigide, cu regimuri alimentare bizare şi ritualuri greu de digerat până şi de către cei mai titraţi psihologi ai planetei. Liga Astrienilor şi meşteşugul locării galactice erau sub controlul strict al călugărilor firuzi, prelaţi mai temuţi decât străvechii inchizitori.

Gândul că un om ar putea să-şi ducă existenţa într-un buncăr întunecat, sub mii de tone de piatră, departe de forfota vieţii, o îngrozea mai mult decât goliciunea spaţiul cosmic.

Forţaţi de natura ocupaţiei lor să ducă un trai izolat, ferit de orice interferenţe, locatorii foloseau percepţia extrasenzorială pentru a scana universul în căutarea acelor destinaţii rentabile care să merite efortul transportării mastodonţilor galactici care aveau să exploateze resursele. Numărul navelor de exploatare trecuse de o mie odată cu iniţierea celei de-a zecea generaţii de transnavi. Urmând un tipar vechi de când lumea, oamenii şi UIGii munceau cot la cot la marea cucerire a universului. Schema era simplă. Locatorii scanau şi pasau destinaţiile transnavilor de pe navele de explorare. Transnavii teleportau navele şi locaţiile erau analizate în amănunt, de aproape, de cercetători şi tehnicieni ca mai apoi să fie chemate platformele de minerit. Trei paşi miraculoşi întru îndestularea omenirii, mai bine zis a unei părţi a ei.

Melissa fusese chemată la bordul lui Polux, un explorer ticsit cu mii de oameni de ştiinţă şi prospectori. Pentru ce? În această privinţă materialele lui Jolstone erau inutile. Nu dezvăluiau nimic.

***

Scaunele destinate pasagerilor păreau confortabile şi, totuşi, Melissa nu se putea relaxa. Degetele mâinii stângi erau încleştate ţeapăn pe centura care-i apăsa pieptul. Simţea catarama ca pe un lacăt greu încuiat deasupra plexului solar, iar fâşiile semielastice îi ţintuiau umerii şi şoldurile de spătarul scaunului. O tortură ironică. Era legată strâns, sufocant, de un scaun foarte confortabil şi blestema în gând, cu ciudă, toate regulile zborului spre orbită, reguli menite (culmea!) să-i protejeze viaţa.

Naveta de serviciu avea minimum de personal aşa că unul dintre piloţi verificase cu grijă instalarea fiecărui pasager timp în care celălalt parcurgea secvenţa de pornire a navetei. Nimic la întâmplare, totul prestabilit şi urmărit. Apropierea de ora plecării era măsurată în tensiunea crescândă a celor de la bord. O tensiune care se coagula, tot mai dens în jurul fiecăruia. Într-un exerciţiu menit să-i abată atenţia, Melissa începu să-i studieze pe ceilalţi pasageri. Unul dintre ei purta pe uniformă însemnele prospectorilor. Îşi ticluise o mască nepăsătoare peste muşchii crispaţi. Nu zborul îl neliniştea ci ceea ce avea de făcut la destinaţie. Nesiguranţa îi paraliza până şi emoţiile fireşti ale călătoriei. Lângă el, o roşcată machiată strident îşi muşca buzele trandafirii aruncând priviri speriate hubloului de pe peretele opus. Spaima ei era sănătoasă, nici nu se ostenea să o disimuleze. Degetele golite de culoare strângeau impulsiv mânerele fotoliului. Păreau o prelungire a costumaţiei ei albe. Personal medical, gândi Melissa şi îşi focaliză atenţia asupra colegul ei de suferinţă. Puştiul de lângă ea îşi ascundea tremurul mâinilor în dansul nebun al unui cub rubik de nivel şase. Găsea cu viteză fantastică soluţiile în ceea ce părea o încâlceală de culori greu de pătruns. UIGi fără îndoială, probabil matematician sau ceva înrudit, presupuse ea când tânărul îi întinse cubul rezolvat. Fără să clipească, o implora cu voce pierdută să-l amestece iar şi iar, cât mai crâncen posibil.

În fiecare dintre pasageri se clădeau scenarii alimentate de teamă. Prospectorul emana scene în care trupuri sfârtecate ieşeau dintre fiarele contorsionate ale unei navete despicate de cine ştie ce explozie devastatoare. Roşcata era bântuită de feţe fără chip, imobile, reci. Puştiul, ale cărui degete învârteau mecanic faţetele cubului, se lupta cu mii de hărţi stelare complexe, suprapuse şi incomplete. La nivel conştient derula cel puţin cinci procese de calcul menite să clarifice petele întunecate în care pulsau stele nevăzute, neştiute, necartografiate în timp ce degetele dibace păreau să alinieze singure culorile pe faţetele cubului. Fără nicio îndoială, văzut din exterior, procesul în sine era fascinant iar exerciţiul îi făcea bine Melissei. Concentrată la emoţiile celorlalţi putea uita de spaimele ei. Preventiv, într-un proces mental paralel, începu să construiască o mandală de liniştire pornind de la o mantră simplă. Fiecare cuvânt devenea o formă geometrică care trebuia multiplicată potrivit într-un desen fractalic policrom. Undeva la graniţa percepţiei conştiente o însoţea un zumzet familiar, continuu, liniştitor, cunoscut, ca bătaia sincronizată a aripilor unui stol de fluturi. Un cuvânt nou se alipea mantrei întărind cu petale stacojii încă un strat al mandalei care căpăta o nouă dimensiune. Pentru o fracţiune de secundă mandala se răsuci dezvăluind chipul uşor amuzat al Elizei dublat de privirea catifelată, liniştitoare a Lorenei. Aveţi grijă de voi, copilele mele, le şopti Melissa şi aburii lacrimilor îi umeziră genele în timp ce naveta se desprindea de la sol ţâşnind spre cerul întunecat.

***

— Bun venit la bord, doctore Sandrov. Te rog să mă urmezi, o întâmpină grăbit şi fără ceremonie căpitanul Raven salutând discret restul pasagerilor. Icarus te aşteaptă. Dan, fii bun şi du bagajul dnei doctor în cabina 12A din sectorul 23, nivelul 15. Mulţumesc.

— Înţeles, şef, veni prompt răspunsul tânărului pasager care înşfăcă rucsacul Melissei şi se făcu nevăzut într-unul din lifturi.

— Pe aici.

Glasul dens al căpitanului avea un efect liniştitor. Părul complet albit stătea mărturie miilor de ore petrecute în spaţiu. NonUIGi cu un flux empatic sănătos, uman, unde cerebrale potolite, în parametri, observă Melissa cu coada ochiului.

— Polux este o navă de clasă T. Are 3514 suflete la bord, tocmai de aceea am creat un sistem intuitiv de orientare. Ţine minte, la capătul fiecărui coridor, la fiecare răscruce, vei găsi un astfel de panou. Este suficient să-i comunici sectorul la care vrei să ajungi şi te va îndruma spre destinaţie. Acum înaintăm spre nucleul portor, adică spre inima navei.

Melissa recapitulă în memorie pliantul de prezentare parcurs superficial cu o zi în urmă. O sferă imensă organizată pe nivele concentrice. Între cele treizeci de nivele se putea circula rapid cu lifturile sau folosind pasaje pietonale pentru accesul rapid la nivele adiacente. Nucleul portor de la nivelul zero era locuinţa permanentă şi sediul de operaţiuni al transnavului, altfel spus, pseudomotorul stelar al navei.

— Nivelele exterioare sunt destinate laboratoarelor, magaziilor şi hangarelor, între ele şi nucleu se află zona rezidenţială şi puntea de comandă. Am rugămintea să eviţi sectorul ştiinţific, paza e strictă şi nu aş vrea să intri în vreo situaţie neplăcută. Singura încăpere de la ultimul nivel pe care o poţi vizita este stelariumul. Deschiderea de sticlă securizată de 1250 de metri pătraţi îţi permite să vezi ceea ce în rest vei vedea doar pe monitoare, adică universul, îşi continuă căpitanul explicaţiile pe fondul unei muzici suave care curgea din tavanul liftului.

— Căpitane, poţi să-mi spui de ce am fost chemată la bord? îl întrerupse Melissa prea puţin interesată de structura navei pe care era convinsă că o va părăsi foarte curând.

— Ei, doctore, vei afla imediat răspunsul de la Icarus, transnavul nostru, răspunse complice căpitanul. Din vocea lui răzbătea un soi de adulaţie, accentuată şi de emoţia crescândă pe care Melissa o detecta la el. Era clar, cultul transnavului era adânc înrădăcinat în fiinţa căpitanului.

— Am ajuns, spuse el cu voce joasă în timp ce uşile liftului se deschideau într-un coridor luminat difuz. Ambianţa era complet diferită de cea a coridorului de la nivelul hangarelor. Pereţii erau decoraţi cu picturi abstracte, în culori vii şi acuarele delicate înfăţişând peisaje diafane. În nişe luminate savant tronau sculpturi din lemn, cristal şi metal. Întregul hol era o adevărată galerie de artă în care şi-ar fi dorit să rătăcească măcar câteva ceasuri. Se opri în faţa unui tablou de mari dimensiuni care înfăţişa o aglomerare de nori de gaz stelar şi astre sclipind într-o revărsare de nuanţe de la indigoul cel mai profund până la violetul cel mai luminos cu putinţă contrastând puternic cu negrul abisal. Copleşită de splendoarea peisajului cosmic, spaima ei generată de goliciunea spaţiului se dizolva într-un ocean de bucurie. Iubea arta. O considera cel mai bun medicament împotriva oricărei angoase.

— Doctore, vei putea admira în tihnă mica noastră expoziţie după întâlnirea cu Icarus, mormăi grăbit căpitanul şi apăsă cu podul palmei un ecran luminat discret în albastru.

Panoul din faţa lor se desfăcu în două lăsând să se reverse o lumină densă ca o ceaţă. Stăteau în pragul unei încăperi sferice, undeva la jumătatea distanţei dintre poli. Lumina albă, uniformă, venea de pretutindeni şi de nicăieri, albul mat care tapeta cupola era sursa ciudatului efect de iluminare generală. Dincolo de prag nu exista podea şi, totuşi, la acelaşi nivel cu uşa se vedeau un pupitru spaţios, o canapea de o formă neobişnuită asemănătoare unui atol, câteva fotolii rotunjite şi un dulap generos ale cărui rafturi erau ticsite cu cărţi adevărate din hârtie, legate în piele, un privilegiu rar pentru călătorii galactici. Sub mobilele sprijinite de suprafaţa iluzorie se aglomerau suprapuse o mică grădină cu ghivece transparente din care creşteau flori şi arbuşti, mai jos un atelier de artă în care se zăreau sculpuri şi picturi neterminate, iar la ultimul etaj părea să fie o cameră de dormit.

Oricât de solidă ar fi fost suprafaţa care se întindea în faţa ei, nu putea păşi înainte. Muşchii spatelui îi erau încordaţi dureros şi mintea refuza să facă pasul peste prag, în gol.

— O, da. Ai dreptate, arată cumplit. Unde mi-e capul. Rezolv imediat, se scuză locatarul neobişnuitului habitat. Sub fiecare pas pe care îl făcea spre cei doi vizitatori neantul devenea ceţos, ca apoi să capete consistenţa sticlei mate.

— Doctore Sandrov, el este Icarus, transnavul nostru, îl prezentă ceremonios căpitanul ignorându-i gestul menit să mai diminueze din fervoarea frazei. Vă las, sunt multe de făcut până la plecare, adăugă grăbit şi salută scurt fără să mai aştepte vreun răspuns.

— Melissa! Bine ai venit. Eu sunt Victor. Chestia cu Icarus mi se pare o exagerare enervantă şi aş prefera să nu foloseşti numele acesta… deloc. Scuze, flăcăii de la livrări au trântit claie peste grămadă cutiile astea, mi-au făcut o harababură de nedescris şi am uitat complet să polarizez podeaua. Acum e bine, da?

Fără să aştepte un răspuns, îi strânse mâna cald, simplu şi îi făcu semn către canapeaua-atol. Era înalt, slab. Părul arămiu des îi cobora mai jos de jumătatea spatelui şi era prins la ceafă cu un inel metalic încrustat. Sandrov remarcase ochii de un albastru închis, marin, complet diferiţi de argintiul specific celor ca el. Lentile de contact, părul vopsit? se întreba Melissa. Toţi UIGii, fie ei navstrienii sau astrieni, erau însemnaţi genetic cu argintul menit să-i deosebească de oamenii de rând. Să fi fost Icarus o excepţie? Reacţia de pe chipul ei nu trecu neobservată.

— Părinţii mei au insistat să arăt normal şi au refuzat depigmentarea artificială, veni rapid răspunsul la întrebarea ei nerostită. Şi nu, nu citesc gânduri. Asta e specialitatea ta. Am văzut atât de des aceasta reacţie la cei pe care i-am întâlnit încât a devenit reflex.

Se aşezară pe canapeaua tapisată cu material moale, catifelat. Îmbrăcat cu un costum neconvenţional din in răcoros, cu ţesătură rustică şi croială lejeră lăsa impresia că este în vacanţă. Încălţările comode, din pânză, ar fi fost mai potrivite pe puntea unui iaht. Atitudinea lui degajată, neprotocolată, o intriga pe Melissa. Omul din faţa ei nu era nici pe departe unul dintre transnavii scorţoşi descrişi în paginile trimise de Jolstone. Împrăştia în jurul lui o căldură de care nici măcar nonUIGii nu mai erau capabili în ultima vreme. Se vedea clar că îi plăcea să comunice, să interacţioneze cu cei din jur. Nu avea stare. Tăcerea femeii nu era deloc pe gustul lui aşa că o abordă frontal aşa cum fac copiii lipsiţi de inhibiţii.

— Mi se pare mie sau încă nu ţi-am auzit glasul? Pentru un terapeut, eşti cam scumpă la vorbă.

Amuzată, îi zâmbi şi alese să-i răspundă pe acelaşi ton:

— Ei bine, Victor, căruia nu-i place să i se spună Icarus, în primul rând aş vrea să-mi spui care este adevăratul scop al solicitării tale. Aşadar, de ce mă aflu aici?

— Directă… îmi place! Bănuiesc că ai citit informarea dată de Jolstone şi ţi-ai făcut o idee despre ceea ce facem noi la bordul Poluxului.

— Într-o oarecare măsură… cam multe baliverne bune pentru propagandă. Hai să fim serioşi. Prefer să văd cu ochii mei, să aud cu urechile mele şi să analizez cu mintea mea datele problemei.

— Chiar şi aşa, ţi-ai făcut o primă impresie?

— E prematur să am impresii ori păreri. Mai degrabă am o bănuială.

Curiozitatea accentua trăsăturile bărbatului şi, cu un gest nerăbdător al mâinilor, o impulsionă pe Melissa să continue.

— Ceva te ţine în loc. Nu poţi progresa şi asta te macină. De asta ai nevoie de mine? Ai atins vreo limită de care nu poţi trece fără un pic de ajutor. Cred că este una din limitările teleportării. Care din ele să fie? Mărimea navei sau distanţa? Polux este un explorer decent, de clasă T, nu cred că pentru cercetare ai nevoie de o navă mai mare. Ceva îmi spune că nu-i asta problema. Destinaţiile sunt prestabilite aşa că aş marşa pe restricţionarea lungimii saltului.

Lucirea intensă din ochii lui Victor indica interesul crescând. Era pe drumul cel bun.

— Ceva te împiedică să translezi nava mai mult de un salt de câteva mii de ani-lumină şi de fiecare dată trebuie să te întorci. Aşa că, eşti nevoit să călătoreşti într-un dus-întors agasant. Aşa-i?

— Drept la ţintă. Jolstone a avut dreptate. Nu pierzi vremea cu nimicuri, îţi înfingi ghearele direct în punctul nevralgic.

— Vrăjeli. Mai bine spune-mi tu care este cauza reală a limitării. Ştiu că în procesul de teleportare este implicată o triadă UIGi. Locatorul, cartograful şi transnavul. Locatorul, în izolarea lui, scormoneşte galaxia şi îţi caută destinaţia. Dacă ar fi să ne luăm după ceea ce spun unii, puterile lui sunt nemărginite, poate vedea oricând, oriunde, aşadar, îl scoatem din schemă, deocamdată, doar dacă nu e prea zgârcit, ar putea să-ţi dea mai multe destinaţii înlănţuite, ceea ce nu se întâmplă. Deh, procedura! Totuşi, de dragul ştiinţei, ai putea îndupleca Conclavul să facă o excepţie. Cartograful pune cap la cap tot ce vine de la locator şi îţi pune ordine în hărţi. Dacă era o chestiune de cartografiere nu aveam eu ce căuta aici, totuşi, pentru că vrei să fii sigur, l-ai adus pe Dan, puştiul obsedat de rubik, prototipul perfect de matematician-cartograf stelar UIGi. Corect? Ne mai rămâne translarea în sine. Va să zică, eu sunt aici pentru că vrei să rezolvi problema din ograda ta?

Contrar pregătirii şi uzanţelor, o bucurie răutăcioasă o încerca pe Melissa. Nici nu se osteni să o ascundă. Zeul era detronat. Puterile lui nu erau atât de nemărginite pe cât erau de lăudate. Până să se dezmeticească îi mai aplică un duş, la fel de rece:

— Aşadar există într-adevăr o barieră pe care voi, transnavii, nu o puteţi trece. Aţi ajuns în sfârşit în faţa acelui zid de care se temea Sicanor?

Îşi îngădui un moment de tăcere pentru a capta furtuna de emoţii pe care o stârnise. Deznădejde, frustrare, speranţă, înverşunare, dorinţă, frică, orgoliu rănit… toate înăbuşite între buzele muşcate abia perceptibil. Intensitatea liniştii aşternute între cei doi o descumpăni pe Melissa. Se aştepta ca transnavul, vulcanic ca oricare UIGi, să erupă, să dea în clocot, să îşi apere statutul de supraom, să împungă cu degetul în altă direcţie. Nu o făcea. Tăcea resemnat. O forţă mai profundă decât orgoliul îl împiedica să izbucnească, îi paraliza voinţa. Un sentiment greu de desluşit, cu rădăcinile mult în afara fiinţei lui, creştea eclipsându-le pe toate celelalte. Se răspândea înlăuntrul lui fără să fie pentru el. Ca o povară dragă. Ca o băutură ameţitoare, dulce-amăruie. Femeia îşi amintea vag această senzaţie din vremea copilăriei timpurii, ca pe o fotografie estompată de trecerea anilor. O asocia involuntar cu mireasma discretă a florilor de câmp şi cu vocea unei femei despre care nu ştia nimic.

— Nu te pripi! Recunosc, joaca noastră de-a zeii e o sabie cu două tăişuri, şopti Victor cu tâmplele sprijinite în palme. Evoluţia sliderilor a însemnat un lung şir de praguri forţate şi, pentru fiecare, preţul plătit a fost imens. Menţinerea câmpului transprotector mai mult de 30 de secunde provoacă durere fizică corpului omenesc. Oricât de instantanee ar părea, teleportarea este totuşi guvernată de trecerea timpului. Transnavul este primul care o îndură şi este instruit să o suporte. Dacă el nu se opreşte, îi poate răni pe cei pe care îi poartă cu sine. Tocmai esenţa noastră este cea care ne ţine pe loc… însă nu putem exclude nicio verigă din lanţ. Întregul mecanism are fisuri, este corupt, este măcinat de ciuma condiţionării, a cutumelor, a restricţiilor şi a predestinării. E putred în chiar miezul lui ca plopul cel bătrân, puhav pe dinăuntru. Degeaba voi încerca să rup barierele mele dacă, până să ajung la ele, trebuie să mă supun voinţei altora…

— Nu a încercat nimeni să…

— Au fost destui ţicniţi. Au sfârşit cumplit, cu minţile rătăcite, bântuiţi de îndrăzneala lor. Nebuni singuratici cărora inchizitorii firuzi au avut grijă să le pună pumnul în gură. I-au aruncat în case de nebuni unde îi îndoapă cu droguri sofisticate. Chiar şi aşa, tot le mai tremură nădragii ca nu cumva să-i scape de sub control.

Furia îi dădea târcoale, îl încolţea. În miezul vocii reţinute, şoptite, mocnea sâmburele deznădejdii ca jăraticul lipsit de aer, sub spuză. Semnale de alarmă se declanşau în mintea Melissei. Pulsul empatic al transnavului era accelerat, năucitor. Vârtejurile din nodurile energetice îşi schimbau culorile într-un ritm ameninţător, hipnotic. Dacă voia să afle mai mult trebuia să-l hărţuiască, să-l bombardeze cu întrebări. Oportunitatea momentului era dificil de cumpănit. Ezita. Îşi ţinu limba după dinţi, forţat. Problema avea prea multe implicaţii deloc de neglijat, trebuia tratată cu calm şi mai ales cu delicateţe. Oricât de mult îl voia detronat, transnavul nu era un oarecare. Se văzu nevoită să bată în retragere, deocamdată. Îl lăsă să îşi verse amarul fără să intervină deocamdată, cu atenţia trează, aţintită asupra lui.

— Îmi pot pierde minţile dacă o fac, mă voi sminti sigur dacă nu o fac. Nu pot pune în pericol vieţile care mi-au fost încredinţate. Ei sunt familia mea acum. Nu aş putea… Dacă aş transla nava singur, de capul meu, fără îndrumarea unui locator am putea sfârşi în cine ştie ce miez de stea ori de planetă. Aşa că, de fiecare dată trebuie să fac cale întoarsă pentru a obţine coordonatele următoarei destinaţii. Hărţile actuale sunt nişte biete schiţe pe care nu mă pot baza pentru salturi înlănţuite ori extinse. Fără viziunea locatorului sunt orb. Chiar dacă aş găsi o cale să-mi înving neputinţa, tot nu aş putea depăşi pragurile moştenite din sistem…

— Stai puţin, de fapt care-i miza? Nu ţi-e bine cum eşti acum? Nu găsiţi destule resurse? Ce te mână în bătălia asta absurdă? Îmi spui că te sminteşti dacă nu o faci. De ce?

Întrebarea şoptită reverberă în domul alb strălucitor şi se întoarse asupra transnavului cu ecou înzecit. De ce? Ţâşni în picioare împins de forţa cuvintelor.

— De ce? strigă înfuriat. Pentru că m-am săturat să mă târâi prin Univers ca un melc bălos urmând mereu acelaşi deget aţintit spre cer. M-am săturat să fiu un yoyo legat de o veşnică sfoară. Vreau să zburd liber. Vreau să alerg. Vreau să zbor. Sunt atât de multe de văzut şi timpul este atât de scurt. De mai bine de patru sute de ani cutreierăm galaxia şi nici măcar nu am fost în stare să…, se opri să îşi tragă sufletul, …să găsim alţii ca noi, alte civilizaţii. Viaţă! Nu facem decât să ne învârtim ca nişte mineri buimaci după bolovani muţi, morţi, numai buni de sfărâmat, de prăduit. Vreau să văd viaţă. Vreau să aflu unde şi cum trăiesc fiinţele din stele despre care povestea Sicanor. Ibi est vita, obişnuia el să spună. Acolo există viaţă, Melissa. Viaţă!

Icarus nu împărtăşea câtuşi de puţin aspiraţiile celorlalţi transnavi. Ura din tot sufletul sistemul. Setea lor de îmbogăţire îi mâna spre alte şi alte sisteme stelare pe care mai apoi să le stoarcă de zăcămintele bunăstării lor. Icarus râvnea la altfel de bogăţii. Ochii îi străluceau atinşi de febra care creştea în el. Exaltarea adăuga noi energii fluviului său emoţional. Impulsuri discrete forţau implacabil graniţa fiinţei ei injectând trăiri noi, de o intensitate necunoscută.

Acolo există viaţă! Un declic misterios urni angrenajele subtile ale gândirii Melissei. Ideile alunecau pe o pantă abruptă, periculoasă. Străpungeau fără milă zid după zid. Sfărâmau scuturi vechi întocmai unor săgeţi oţelite. O întrebare o năştea pe următoarea care o năştea pe următoarea şi tot aşa, într-un iureş sălbatic. De ce? De ce toată cercetarea fusese focalizată doar pe resurse? De ce locatorii nu au găsit viaţă până acum aşa cum fusese profeţit? De ce, din zecile de mii de salturi, niciunul nu dezvăluise, nici măcar accidental, o civilizaţie? Nici măcar una? Nu cumva NOI, LOCATORII, suntem condiţionaţi de propriile tabuuri şi, cu bună ştiinţă, nu vrem să dezvăluim unde se află oazele de viaţă din galaxie? Cum de nu a pus nimeni la îndoială ştiinţa noastră, a locatorilor? Care să fie oare adevăratul rost al diabolicei maşinării de explorare a universului? Cine trage sforile? Cine unge osiile? Cine culege roadele?

— Asta-i! Voi, locatorii! Da, Melissa! Ai dreptate. Aşadar, zvonurile sunt adevărate. Voi, locatorii, ascundeţi cu mare grijă acele destinaţii unde există viaţă. Înseamnă că hărţile astrale sunt cenzurate. Clar. Zonele fierbinţi sunt marcate ca în cartografia antică… „acolo sunt monştri”! Taina voastră se vrea păzită cu străşnicie…

Un val de groază năpădi nivelul conştient al Melissei. Ea, locator… Mintea, acaparată de tumultul raţionamentului şi împinsă abil de torentul emoţional al interlocutorului, pierduse controlul asupra învelişurilor de protecţie întărite cu migală în zeci de ani de terapie. Nu, nu era posibil. Doar fluxul empatic nu ar fi fost suficient să spargă acele protecţii. S-a folosit de un catalizator. Cuvintele lui Sicanor, rostite în limba străveche a firuzilor, Ibi est vita. Unde le mai auzise? De ce le folosise? Era complet expusă. Victor, antrenat să primească informaţia telepatic de la locatori, îi capta gândurile ca într-o recepţie de rutină. Spaima o făcu să bată în retragere. Niciodată nu reuşise să ajungă la o asemenea claritate a transmisiei, cu nimeni. Zagazurile erau rupte. Descătuşarea se produse într-un spasm ascuţit, dureros, ca un vârf de pumnal răsucit între coaste. Nu fizic. Totul înlăutrul ei. Deluviul era greu de stăpânit. Un ţipăt pătrunzător, ca de pasăre rănită, îi invadă simţurile.

— Nu! gemu deznădăjduit transnavul şi se lăsă vlăguit pe canapea cu fruntea strivită în palme. De ce ai făcut asta? Eram atât de aproape…

Panicată, încerca să blocheze la repezeală toate canalele de comunicare şi să se retragă în cochilia acum sfărâmată. Prea târziu…

Amintirile din perioada de antrenament de la ISLA, reprimate artificial prin terapia firuză, năvăleau într-un ritm turbat în spatele retinei. Condiţionările primare luau cu asalt simţurile de locator ale Melissei. Îşi amintea cum erau instruiţi să scormonească unde niciun telescop nu putea răzbate, cum să evite mănunchiurile energetice malefice, cum să ocolească găurile negre şi supernovele. Biciul firuz muşca nemilos din dorinţa lor copilărească de explorare. „Nu intra acolo”, „ai grijă la explozia stelară de colo”, „acolo sunt pulsari, nu te aventura”, „aceia sunt quasarii, îndepărtează-te”… orice explicaţie era înghiţită fără a fi digerată de creierele plăpânde, încă neantrenate. Cu tabuuri lângă tabuuri peste tabuuri însămânţate cu alte tabuuri se clădeau ziduri sufocante. Acel părintesc „nu pune mâna că frige” fusese dezvoltat savant în „acolo e hăul minţii tale, e prăpastia în care te vei pierde pe deplin, te va înghiţi”, „nu vrei să ajungi ca… acum e legumă… şi-a împrăştiat conştiinţa prin univers”. Însă, pentru un copil, tentaţia plăcerii interzise exercita atracţii imposibil de stăvilit. Între două bătăi de inimă muşcase din fructul oprit. Sublim şi îngrozitor. Adâncită în transă autoindusă, dăduse peste o soma, o aglomerare conştientă, ademenitoare, sclipitoare, doldora de imagini şi senzaţii halucinante venite din splendide lumi neumblate. Pe cât de strălucitoare, pe atât de înşelătoare. S-a dovedit a fi hulpavă, răutăcioasă, devoratoare. O entitate cu milioane de guri scârnave, pline de bale, cu dinţii ca stiletele. S-a retras înainte de a se risipi sfârtecată printre conştiinţele străine. A fost prima şi ultima dată când a făcut-o. „Insubordonare”, au scris în fişa de evaluare şi i-au sigilat dosarul. „Răzvrătire”, au strigat şi au scos-o imediat din programul de pregătire. „Imposibil de disciplinat”, au concluzionat şi izgonirea de la ISLA a fost urmarea firească a îndrăznelii ei copilăreşti. Prea puţin le-a păsat că starea ei psihică fusese deteriorată serios. Doar vârsta fragedă i-a protejat viaţa. Reeducarea a fost crâncenă, bântuită de coşmaruri prelungite şi repetate obsesiv. Spălare a creierului era puţin spus. Terapia draconică îi ciuntise fiinţa de însăşi esenţa ei, îi negase deplin menirea genetică de locator.

Se ridică clătinându-se şi îl străfulgeră cu ură. Ticălosule, mi-ai întins o capcană, nu am să ţi-o iert în veci. Îi întoarse spatele tremurând, incapabilă să evalueze dezastrul.

— Melissa, eu nu…

Dintr-un pas ajunse lângă ea. …nu am vrut să îţi fac rău, din contra…

— Bagă de seamă! Drumul spre iad e pavat cu cele mai bune intenţii, şuieră Melissa printre buzele încleştate ascunzându-şi chipul răvăşit de furie. Îţi dai seama ce ai făcut, nenorocitule? La ce pericole te-ai expus… ne-ai expus? Pe toţi…, şi, prea încrâncenată să mai continue în cuvinte, adăugă la nivel telepatic, nebunule, puteam să te distrug… aş putea să vă distrug pe toţi… într-o zbatere de pleoapă… nici nu ai fi ştiut ce te loveşte. În ochi de locator, moartea vine pe o aripă de vis…

Îi simţi mâinile calde rotunjindu-i umerii. Rămase ţintuită, încordată ca un arc. Ar fi vrut să se smulgă de sub dogorea lor. Nici nu se clinti. Încă tremura cu unghiile adânc înfipte în palme.

— De asta m-ai adus aici? a şoptit metalic. Vrei să îţi dezleg tabuurile locatorilor? Asta vrei? Ar trebui să te arunc în cea mai cumplită gaură neagră, îi spuse cu dispreţ. Mi-au trebuit mai bine de douăzeci de ani să îngrop în străfundurile fiinţei mele toate acele grozăvii pe care tu vrei acum să le afli, să le dezgropi, în care vrei să te scalzi. Nu-i altceva decât o mocirlă putredă, împuţită, înveninată. Asta vrei?

— Nu vreau asta.

— Atunci de ce m-ai adus aici? Ce naiba vrei de la mine? lehăi în silă, strepezit.

— Vreau să fii ceea ce ar trebui să fii. Vreau să nu îţi mai negi seminţia şi menirea.

— Vrei să trezeşti monstrul din mine…, îi strigă surd peste umăr, ferindu-şi chipul de privirea lui arzătoare.

— Dacă dorinţele tale lăuntrice, dacă puterile tale predestinate definesc monstrul din tine, atunci da. Pe tot ce am mai sfânt, ASTA VREAU! Să-l eliberez din fortăreaţa subconştientă pe care ai construit‑o cu atâta trudă, sub biciul lor, ca o sclavă. Pentru că acel monstru, acel minunat monstru, eşti tu, o fiinţă reală, nu una închipuită, ciuntită şi înrobită de inchizitori.

— Ai grijă ce-ţi doreşti, transnavule, tună femeia cu furie nestăpânită. Ai grijă ce semeni! Au semănat şi alţii dinţi de balaur crezând că vor răsări spice de aur şi s-au ales cu dihănii din alte lumi…

Cu o smucitură dureroasă dezveli amintirea miliardelor de ciocuri ascuţite şi guri flămânde ieşind neruşinate din soma întâlnită demult, în trecut. Vedenia zgudui din temelii protecţiile psihice ale amândurora. Transnavul o înfruntă cu dârzenie şi continuă implacabil:

— Aşa vrei tu să o vezi pentru că aşa ai fost învăţată. Ţi-au îngrădit viziunea, au mânjit-o. Interesul lor era ca tu, locatorul lor, să te izolezi de tot ce-i viu, să îţi fereşti privirea de măreţia vieţii, să nu poţi scruta în vârtejul ei strălucitor. Ceea ce mi-ai arătat nu-i decât un cerber plantat acolo de sutele de ore de condiţionare firuz şi pe care ai avut nesăbuinţa să-l provoci.

Crisparea de pe chipul Melissei se disipa sub ploaia de cuvinte rostite de Victor pe un ton calm, egal. În locul ei înflorea curiozitatea. Îşi sonda amintirile în căutarea indiciilor. Ceva nedefinit o îndemna să-i dea dreptate.

— Imaginează-ţi o astfel de soma văzută de un locator nativ care nu a cunoscut niciodată înfierarea firuzilor. Tu eşti printre puţinii care au fost foarte aproape, atât de aproape încât le-ai declanşat toate alarmele şi, odată cu ele, toate spaimele. Doar tu poţi deschide calea unui locator neatins.

— Eşti nebun de legat. Ar trebui să te înfiereze, să te arunce în cea mai adâncă temniţă şi să te uite acolo pe vecie… Şi totuşi… în sminteala ta începe să încolţească un sâmbure de logică… o logică deloc străină mie.

— Ascultă-mă. Am analizat cu mare atenţie implicaţiile. Cu ajutorul tău se poate face, continuă netulburat Victor. Putem găsi acele lumi pe care alţii le-au ocolit ori le-au ascuns cu grijă.

— Transnavule, te avânţi pe o gheaţă foarte subţire. Te-ar putea înghiţi în orice clipă. Până şi ideea e otrăvitoare. Fii cu mare băgare de seamă. eşti la un pas de erezie. Nu eşti primul care şi-a pus în gând grozăvia asta. Deşteptarea celor adormiţi… Maelstromul…, şopti pierit femeia ca şi cum cuvântul din urmă, izvorât de nicăieri în memoria ei, îi sfâşia sufletul lăsând hăul să pătrundă.

— Melissa, tu ai fost acolo. Tu ai reuşit să te aperi suficient de mult şi ai scăpat întreagă, înseamnă că poţi rupe condiţionarea.

Un suspin îi scutură pieptul. Asta numeşti tu întreagă?

— Eşti singura care te-ai întors de acolo. Pricepi? Răspunsul este în tine. Trebuie doar să-l cauţi, să-i găseşti izvorul, să-l alimentezi, să-l amplifici, să pregăteşti poteca pentru cei ce-ţi vor călca pe urme…

Nu îl mai auzea. Era departe. Despica vălurile raţiunii. Pentru cine trebuia să netezească poteca? Cine era acest locator pur, neatins de otrava condiţionării? Cum de nu se afla deja în ghearele torţionarilor fără chip de la ISLA. Cum de nu era îngropat sub lespedea unui munte fără nume, înfăşurat în rasa lui de hermit, holbându-se prin pereţii iadului spre abis? Se răsuci pe călcâie şi îl sfredeli cu privirea ca un vârf de diamant. Dincolo de chipul lui senin se conturau zâmbetele calde, ştrengăreşti, atât de dragi ei.

Înima refuză să mai bată şi Melissa se prăbuşi pe podea fără suflu.

***

— Îşi revine. Pulsul e bun. Îi revine şi tonusul.

— Slavă cerului, murmură Victor respirând uşurat…

(va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: