Menhire

– Ce-i acolo?

– Unde?

– Acolo, în luminiş…

Se furişară printre stâncile înfipte drept în iarbă. În semeţia lor, păreau să sfideze orice regulă a pietrelor.

– Ce să fie? Cenuşă. Cred că adepţii lui Zuir au ars ofrande, îşi dădu cu părerea băiatul mai mare. De câte ori se aliniază vreo stea cu cine ştie ce linie numai de ei ştiută, se apucă de pârjolit pe aici. Nu-s zdraveni… la cap, vreau să zic. Moşnegi ţicniţi…

– Şi alea sunt ce cred eu?

– Menhire…, răspunse cu aer expert puştiul cu plete spălăcite atârnând pe ochi.

– Ba-s dolmene! spuse cel mic sumeţindu-şi pe umeri cămaşa mult prea mare pentru trupul firav.

– Nţţţţ! Menhire, ştiu eu mai bine…

– Dol-me-ne! Na! Aşa a spus bunicul George… când era tânăr a adormit cu spatele lipit de unul şi era să moară. Povestea că i s-au aprins plămânii în el.

– Cum vine asta? Au luat foc, ca iarba de colo?

– Nu, tilică. A făcut febră mare, de la plămâni. Cum îi zice? ‘neumo…

– Aha, pneumonie, ca frate-meu Igor. Era să moară, săracul. Auzi la el, i-a trebuit scăldat în luna lui martie, în mustul zăpezii…

– Arată ciudat dolmenele astea…

– Menhire, mârâi nemulţumit băiatul mai mare. Şi, mă rog, de ce arată ciudat? Nişte pietroaie şi gata.

Puştiul mărunţel, rătăcit în cămaşa lui prea mare, se zgâia intrigat la una din pietre. Concentrarea îl făcea să mijească ochii ca la finalul unui concurs de holbat.

– Ai văzut? S-a mişcat ceva… acolo sus…

– Fii serios, ce să mişte? Unde?

– Acolo, mai sus, e ca o… lumină slabă… sclipeşte, vezi?

– Da, da, parcă văd ceva, spuse cel mai mare maimuţărindu-l interesat şi, la scurt timp, se apropie tiptil, din spate, cu mişcări agile. BAUUUU, urlă brusc spărgând liniştea poienii.

– Eşti un măgar, Pip, un măgar mare şi prost, îi spuse supărat puştiul adunându-şi cămaşa largă la piept dornic să-şi liniştească mai repede tremurul mâinilor şi zbaterea sălbatică a inimii. Mai bine ne-am căra de aici până nu faci vreo tâmpenie mai gogonată, tontule…

– Să te fi văzut, ai sărit ca mâţa aia nebună a lui Felch, chirăi ştrengarul pe jumătate sufocat de hohotele de râs nestăpânit.

***

Când lăsă în urmă siguranţa pietrei, glasurile celor doi copii încă se mai auzeau undeva în departare, spre marginea pădurii. Luna privea indiferentă norul de pulbere colilie din care se materializa cel care, în urmă cu mii de ani, alesese acea stâncă drept sălaş.

Păşi cu neîncredere pe covorul de iarbă lucind verzui în larga poiană întunecată. Roua abia căzută îi răcorea tălpile prăfuite. Îşi ridică mâinile şi admiră fascinat învelişul translucid care îi dădea formă în lumina argintie. Curios, îşi atinse obrazul apoi umărul şi pieptul. Simţi atingerea ca pe o vagă adiere călâie, lipsită de consistenţă. Îi era dor de clocotul incandescent în care se născuse, de şuvoiul nestăvilit care îl prăvălise cândva în mare. Aruncă o privire în urmă, scormonind trecutul însă nu găsi decât stânca cioplită grosolan care îşi etala fără pudoare găvanul din vintre întocmai unei zeiţe lehuze prea mândră de progenitura ei ca să-i mai pese de obscenitatea propriilor viscere. Ruşinat, o mai învrednici doar cu o privire fugară. Altceva îl atrăgea periculos spre mijlocul poienii. O pată întunecată, mărginită de un puf alburiu, incert, care rupea ameninţător cadenţa firelor ascuţite de iarbă aspră. Se aplecă asupra ei. Duhnea a pârjol, a moarte încinsă. Răspândea particule instabile, greu de urmărit. Captură câteva şi le analiză în podul palmei. Simţuri străvechi se trezeau din amorţire dându-i de veste că radiaţiile interplanetare îşi croiseră drum prin stratul care proteja lumea pe care o numea acum casă.

Îşi afundă mâna adânc în cenuşa fragilă stârnind un val de pulbere uşoară. Pielea ţesută delicat din atomii stâncii-mamă era mai rezistentă decât părea. Nu-i era teamă de durere, trecuse multă vreme de când nu o mai simţise. Senzaţia care-i invada mâna urcând în trup nu-i era străină, ca fantoma unei arsuri în amintirea cicatricii pe care a creat-o.

Nu e bine, gândi. Nu e bine deloc.

Smulse mâna din materia golită de viaţă şi ridică ochii spre cer. Solstiţiul celor treizeci era prea departe, nu mai putea aştepta. Observatorii trebuiau convocaţi acum.

Îşi propti spatele de piatra aspră şi se lăsă împresurat. Praful fin ce-i ţinea loc de piele se coagulă în solzi care se îngroşară tot mai mult până când silueta se pierdu printre asperităţile vineţii ale menhirei.

Lumină, îşi porunci şi începu să curgă pe dinăuntru în valuri de fotoni căutând calea către ceilalţi. Slavă cerurilor, canalele subtile create cu milioane de ani în urmă erau încă intacte, îşi putea răspândi fiinţa în toate cotloanele lumii, fără oprelişti.

***

– Doar şaptesprezece din treizeci. Cu fiecare întâlnire suntem tot mai puţini, rosti cu mânhire Întâiul. Al Treilea, de ce suntem aici? De bună seamă trebuie să fie grav…

– Este! Scutul acestei lumi cedează. Arsuri ca aceasta apar tot mai des…

– Ei l-au distrus, şopti cu furie al Şaptelea.

Pulberea aurie a coloanei pe care o părăsise de curând îi dădea un aer exotic între fârtaţii cenuşii. Din umărul lui abia conturat picura lumină. Rana, deloc adâncă, era fără leac. Încă îşi amintea chipul pietrarului oacheş care o săpase cu dalta lui vrăjită în şuvoiul de cuvinte cântate de preoţii spâni ai faraonului. Încă îl ardeau hieroglifele ferecate în cartuşul magic. Men Ka Re Unificatorul. Sălaşul din care veghea acea parte de lume fusese smuls din munte şi cioplit într-o coloană pântecoasă. Nu asta îl rănise. Uneltele obişnuite nu-i puteau răni pe observatori, însă cu cele întărite în vrajă era o altă poveste. Ei, observatorii străvechi, călători prin spaţiu şi timp, erau vulnerabili la vorbele mărunte ale acestor primitivi. Chiar el, al Şaptelea din primii zece, îşi primise lecţia.

– De unde ştii că ei l-au distrus? întrebă al Treilea.

– Pentru că au ajuns să fie aşa cum eram noi cândva. Istoria lor repetă greşelile noastre. Am dat greş!

– Al Şaptelea, tu spui că toată truda noastră a fost în zadar?

– Da, al Treilea. Degeaba ne-am prăvălit dintre lumi asupra solzoşilor cei uriaşi stârpindu-i. Degeaba am făcut loc noii specii. Degeaba am răsădit mlădiţe ale conştiinţei noastre în plămada lor. Oricât de pure şi de inteligente ar fi fost mamiferele acestei lumi, embrionii noştri le-au corupt. Oricât de bine am fi prelucrat materialul genetic, ei ne moştenesc aşa cum am fost, nu cum am devenit. Istoria genetică nu poate fi epurată după bunul plac. Binele şi răul sunt în noi deopotrivă. Nu există scindare perfectă. V-am spus-o atunci, v-o spun şi acum. Mai devreme sau mai târziu istoria se va răzbuna. Ni se va întoarce împotrivă. Lumea noastră a fost distrusă de aceiaşi vectori care-i ameninţă şi pe aceşti primitivi. Lăcomia, setea de putere, ura, ambiţia prostească îi împinge spre inevitabila dispariţie.

– Nu mai sunt primitivi de multă vreme, remarcă tărăgănat al Cincilea. Unii dintre ei s-au apropiat de lumină mai mult decât am fi putut noi anticipa.

– Da, s-au apropiat, dar nu au devenit lumină. Au ales calea uşoară, calea greşită. Şi-au renegat originile, se burzului înfocat al Paisprezecelea.

Întâiul îi potoli cu un gest domol.

– Rolul nostru invaziv a luat sfârşit imediat după implant. Din acel moment am ales calea observaţiei şi atât. Nu mai putem interveni. Ştiţi foarte bine ce s-a întâmplat cu cei care au încălcat regula. Păşi fără zgomot spre vatra nefirescă dintre stânci şi ridică ceremonios un pumn de cenuşă pe care-l cernu printre degete în bătaia vântului.

– Întâiule, munca noastră, a tuturor, este zădărnicită. Nu mai putem sta deoparte. Am putea să-i educăm, să-i îndrumăm, nu-i prea târziu. Încă îi putem îndrepta, imploră al Zecelea.

Al Şaptelea îl opri despicând aerul cu mâna.

– Nimic nu-i mai poate educa, sunt prea putrezi pe dinăuntru. Din dorinţă de mărire şi-au dat foc propriei case, au pustiit-o, au murdărit-o, au pângărit-o. Sunt nestatornici. Au ridicat temple măreţe ca apoi să le privească tâmp cum se năruie. Au inventat zei cărora să le aducă ofrande ca apoi să-i hulească. Au scormonit măruntaiele munţilor după străluciri deşarte şi reci în loc să-şi împodobească sufletele cu frumuseţea acestei lumi şi cu bogăţia sădită în ei. Bogăţie oferită de noi cu sacrificii. Ingraţi! Îşi merită soarta!

– Eşti nedrept, al Şaptelea. Cumplit de nedrept şi părtinitor. Da, ne-au rănit. Da, ne-au ucis. Da, unii dintre ei sunt lacomi ori dornici de putere. Şi noi am fost la fel şi am plătit pentru asta. Am plătit cu casa noastră, cu familiile noastre, cu trupurile noastre. Tocmai de aceea am venit aici, să răsădim un nou început. Este drept, treisprezece dintre noi au pierit. Cu toţii ştiam care sunt riscurile. Întâiul are dreptate. Nu putem interveni fără alterarea experimentului chiar dacă am pierde totul. Înainte de a crea o lume fără cusur trebuie să înţelegem ce ni s-a întâmplat nouă. Aici, acum, putem analiza cauzele reale ale decăderii noastre. Ei ne vor ajuta. Aceste creaturi pe care vrem să le numim urmaşi ai noştri.

– Ar fi mai bine să-i ajutăm, interveni al Zecelea. O datorăm celor sacrificaţi. O datorăm fratelui nostru al Unsprezecelea înecat în sângele miilor de sclavi cu inimile smulse din piept de preoţi împodobiţi cu pene verzi. O datorăm celui de-al Şaselea care a ales să ardă de viu pentru a-şi călăuzi poporul în deşert. O datorăm celui de-al Douăzecilea străpuns de sabia vrăjită a celui ce-şi spunea Merlin pentru a se naşte o naţie. O datorăm celui de-al Nouălea care şi-a dăruit esenţa acelui mare învăţător spre a-l învia din morţi. O datorăm celui de-al Treizecilea spulberat în nisipuri albe, vitroase, de suflul morţii spintecătoare de atomi. O datorăm tuturor celor sfârtecaţi, sfărâmaţi, sacrificaţi… Nimic nu-i va mai putea aduce înapoi. Nicicând glasurile lor nu ne vor mai putea bucura auzul. Au ales jertfa pentru ca această lume să dăinuie întru adăpostirea moştenirii noastre. Nu-i putem abandona, nu le putem trăda memoria. Nu mai putem rămâne neutri…

Fruntea celui de-al Şaptelea se coborî în semn de adânc respect şi neostoită tristeţe pentru cei plecaţi. Pe chipul auriu i se citea suferinţa sfâşietoare. O linişte nefirească se lăsă peste cele şaptesprezece forme translucide. Luna îi privea lipsită de vlagă ca o vădană după prohod.

Cel de-al Douăzeci şi cincilea şi cel mai vârstnic dintre ei rupse tăcerea. Pulberea de jad îi contura puternic trăsăturile grave.

– Am ascultat destul! Am aşteptat destul! A fi neutru nu înseamnă a fi indiferent. Prezenţa noastră aici nu a trecut neobservată şi nici fără consecinţe. Urmaşii acelui învăţător au deschis minţile şi inimilor multor oameni ca apoi, răstălmăcindu-i pildele, să-şi măcelărească semenii. S-ar zice că cenuşa celui de-al Şaselea nu s-a risipit în van, sunt mulţi cei care îi urmează şi acum poruncile… Dar, ce folos? Trupurile lor au ajuns cenuşă într-un război lipsit de sens. Nu sunt destui cei care să înţeleagă rostul acestei lumi. Dacă intervenţiile noastre prea discrete ori prea evidente de până acum nu au avut darul să stăvilească tăvălugul distrugerii, ce vă face să credeți că o vor face de aici înainte? Această lume își va urma calea fie că ne va place sau nu deznodământul. Soluţii de reparare a scutului sunt şi le au la îndemână, întrebarea este dacă vor să-l repare. Nu-i mai putem dădăci la nesfârşit, copilul purtat prea mult timp în braţe nu va putea păşi singur niciodată, va crede că e firesc să-l care cineva toată viaţa. Am acordat prea multă atenţie acestei lumi, a venit momentul să ne vedem de drum. Putem însămânţa şi alte lumi fără să le mai păzim ca pe aceasta. Ne-am învăţat lecţia. Dacă un răsad a dat greş, grădinarul nu-i plânge de milă ci îl înlocuieşte cu altul mai bun. Întâiule, dă ordinul de plecare!

Fără să i se împotrivească, Întâiul se ridică anevoie şi atinse stânca din mijlocul cercului. Un stâlp de lumină incandescentă ţâşni spre cer dizlocând zgomotos aerul din jur. Siluetele translucide păşiră pe rând în raza supradimensionată purtând cu ele durerea celor căzuţi, speranţa noilor încercări şi, poate, regretul despărţirii de o lume care promitea cândva să fie perfectă…

***

– Unde zici că ai văzut lumina aceea?

– Acolo trebuie să fi fost, deasupra altarului…

– Pip, priveşte! Dumnezeule mare… Altarul a dispărut…

– Şi menhirele… s-au năruit… Frăţioare, ţi-am spus eu aseară că nu-i a bună…

Băieţii miraţi se învârteau bezmetici printre movilele de pietre colţuroase încercând să desluşească semnificaţia subitului colaps…

…Sub zorii unui soare albăstriu, o mlădiţă îşi înălţa timidă frunzele în aerul rarefiat în timp ce vântul spulbera praful galben roşiatic de pe o piatră de altar în jurul căreia vegheau şaptesprezece menhire…

Luminiţa Dobrea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: