De ce…

De-ceNori grei de a uitării ploaie
Spre soare îşi înalţă plumbul,
Pe suflet varsă nemiloasele şuvoaie,
În minte-mi rătăceşte vântul,
Prin simţăminte sapă rost adânc,
Crevasa şlefuită-n nepăsare
Îşi face loc prin tot ce am mai sfânt,
Mă otrăveşte cu o amintire trecătoare
Care ar vrea să prindă rădăcini
În mâlul timpului brăzdat de inutile unde,
Tentacule să-ntindă-n chip de mărăcini
În mlaştina ce stă să mă inunde…

De ce mă roade teama
Când gândul meu e drept?
De ce îşi strânge mama
Pruncul bolnav la piept?

De ce îmi străbat fruntea
Poteci adânci de griji?
De ce ne ţine veghea
În noapte tot mai treji?

De ce despică zarea
Fulgerul alb şi norul?
De ce îşi plânge marea
Neîmpăcată, dorul?

De ce mai zboară corbul
Când prada lui e moartă?
De ce mai saltă colbul
Pasul străin, în poartă?

De ce mai cântă mierla
În crângul cel pustiu?
De ce se-ncheagă perla
În trupul străveziu?

De ce râvnita faimă
Scurtată e, de coase?
De ce nebuna spaimă
Îşi face loc prin oase?

De ce se frânge râsul
În amăreala vieţii?
De ce se stinge visul
În roua dimineţii?

De ce-şi doineşte jalea
Omul năpăstuit de soartă?
De ce nu-mi dai uitarea
Când bucuria-i moartă?

De ce-i umbrită valea
Şi codru-i plin de iele?
De ce-mi mai caut calea
Când scrisă e, în stele.

Luminiţa Dobrea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: