O întâmplare nenorocită dezvăluie o muncă de Sisif

Atentie-talhariZilele trecute am trecut printr-o situaţie pe cât de neaşteptată pe atât de traumatizantă. Să vă spun pe scurt întreaga istorie.

Începutul unei zile de pomină

Zi de joi, o zi ca oricare alta sau poate nu… Încă de la prima oră mi-am însoţit mama la spital unde am ajutat-o cu formele de internare, am instalat-o în salon şi am lăsat-o pe mâna medicilor. Toate bune şi frumoase, de acolo am mers la birou şi m-am apucat de treabă. După program am mai dat o fugă la mama, la spital, să îi mai duc câte ceva după cum stabilisem la telefon. Nici nu am luat în seamă că s-a lăsat întunericul, zic, sunt aproape de casă, nu-i bai, cobor iute pe str. Ozana şi ajung imediat. Simţindu-mă oarecum „acasă” am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe tata să-i spun ultimele noutăţi de la mama.

Preţul unei clipe…

Am coborât pe str. Ozana pe lângă fostul ACR şi am traversat în faţa chioşcului de ziare. Nicio mişcare. Doar undeva în faţa unui magazin, pe care îl lăsasem deja în urmă, erau câţiva oamenii care se grăbeau la treburile lor. Nici nu am depăşit bine boschetul din laterala chioşcului că am simţit o smucitură în partea dreaptă. Două mâini trăgeau cu toată forţa de geanta pe care o purtam cu cureaua pusă oblic peste piept (în bandulieră, cică purtată aşa descurajează hoţii, ei aşi! n-ai să vezi!). Am reuşit să văd silueta unui copil îmbrăcat cu un hanorac violet. Nu părea să fie singur. Mi-a trecut prin cap că e o glumă proastă şi m-am răstit la el. A doua smucitură m-a trântit pe trotuar şi, luată pe nepregătite, am „atins” binişor trotuarul cu capul. Am realizat că sunt atacată de-a dreptul. Ţineam cu toată puterea de baierele genţii şi urlam din toţi rărunchii să fiu lăsată în pace. Nimic. Încă două smucituri extrem de violente, geanta a cedat şi, după o vânzoleală scurtă, atacatorii au dispărut. Aveam doar cureaua genţii într-o mână şi telefonul în cealaltă. Eliberată, am sărit ca un arc în picioare şi, urlând în telefon tatălui meu că am fost jefuită în plină stradă, am pornit în fugă, în urmărire, prin gangul care dă spre piaţă. Ce să-i mai prinzi! Ia-i de unde nu-s. Parcă au intrat în pământ. Am ajuns pe Baltagului şi un domn mi-a spus că au luat-o pe podul pietonal.

După ei!

Deja degetele formaseră 112 pe telefon şi eram în discuţie cu dispeceratul. Nu-mi păsa de cucuiul care creştea la o palmă deasupra cefei, nici nu am luat în seamă julitura care începuse să usture pe genunchi. În telefon eram întrebată dacă sunt rănită şi să-mi trimită salvarea, eu ştiam una şi bună, voiam să-i prind şi basta. Până la urmă am virat stânga spre Poliţia municipiului şi, încă în convorbire cu dispeceratul 112, am intrat val-vârtej în sediu.

Clocoteam!

Agenţii m-au luat cu binişorul. Întâi s-au asigurat că-s zdravănă şi că nu sunt rănită grav, apoi m-au rugat să le povestesc păţania. Norocul meu, am dat peste oameni inimoşi care au ştiut să gestioneze întreaga situaţie cu mult tact şi profesionalism. Cazul a fost preluat imediat de echipa „Violenţe” şi domnul S. a pus în mişcare un întreg angrenaj, telefoane peste telefoane, echipe trimise în teren, alerte la toţi cei care asigură ordinea pe străzi.

Nu-mi venea să cred. Parcă nimerisem în mijlocul unui serial de la AXN. Eram încă năucită de întâmplare şi fierbeam de furie.

Am mers la locul faptei, le-am arătat cum s-a întâmplat, am descris cât am putut de bine atacatorul pe care apucasem să-l văd cu coada ochiului (noroc că am vederea periferică cât de cât bună) şi, după ce s-au făcut toate pozele şi s-au întocmit toate hârtiile necesare, am fost însoţită la UPU pentru a fi sigură că proaspătul meu cucui nu-i motiv de mare îngrijorare.

„Staţi liniştită, îl prindem. Veţi vedea că-l prindem! Nu-i decât un „găinar” mărunt, îi venim noi de hac!” Acestea au fost cuvintele care mi s-au imprimat în minte şi care mi-au dat putere să depăşesc cât de cât momentul.

Doamne Ajută!

Au urmat două zile de frământări cumplite şi ochi ridicaţi spre cer. Ce mă fac, trebuie să refac toate actele, blocasem deja cardurile, trebuie să le dau la refăcut, trebuie să schimb încuietorile la maşină, altă asigurare, altă vignetă. Suma pe care o aveam în geantă mi se părea infimă pe lângă muntele de pierderi pe care deja le percepeam, să nu mai spun de timp şi nervi. Prevedeam câteva săptămâni de coşmar. În timpul acesta ţineam legătura cu domnul S. de la Violenţe” care mă încuraja.

Prima surpriză!

Duminică seară mă adâncisem cu totul în administrarea unui site cu gândul să mai uit de necazuri şi să am măcar o satisfacţie în această perioadă zănatică. Sună telefonul. „Dna Luminiţa, veşti bune! Am prins tâlharul!”

M-a luat cu năduşeli. „Unde, cum, cine-i?”. „Calm.” zice domnul S. Am mai lămurit câteva aspecte pe care le uitasem în iureşul întâmplărilor, aspecte care au clarificat pe deplin vinovăţia celui prins. Cu vocea sugrumată de emoţie am întrebat „Actele?”, „Răbdare, mâine vom şti mai multe.”

Liniştea…

Deşi asupra mea plutea încă incertitudinea, a fost prima noapte în care am reuşit să dorm cât de cât.

A doua surpriză!

Luni, prin preajma prânzului, îndrăznesc un mesaj către sprijinul meu de nădejde, domnul S. de la „Violenţe”: „Ceva veşti? Mai este vreo speranţă să recuperăm actele?”. Nici nu termin de trimis mesajul şi sună telefonul „Cam într-o oră vă aşteptăm pe la noi la birou.”

Bucurie mare

Am intrat în modestul birou de la „Violenţe”, de data asta cu bucurie. Pe masă erau înşirate toate actele şi geanta cu baierele rupte. Îmi venea să chiui de fericire. Toate grijile s-au risipit.

„Din păcate banii nu mai sunt” mi-a spus cu părere de rău domnul S. „Nu-i bai, muncesc, fac alţii, bine că am scăpat întreagă şi nu am de umblat să mai fac alte acte”. Zice „ba este un bai şi încă unul mare pentru că este munca dvs şi trebuie respectată.” L-am privit cu uimire, în sfârşit cuiva îi pasă de munca mea.

Oameni adevăraţi

Mi-a povestit cum au prins făptaşul, unde şi cum au găsit actele. Mi-am făcut cunoştinţă cu criminalista care a scotocit prin groapa unde au fost aruncate actele şi geanta, o zvârlugă tânără şi frumoasă care şi-a sfâşiat geaca şi pantalonii adunând probele lăsate în urmă de tâlhar şi căreia îi mulţumesc încă o dată din tot sufletul pentru dăruirea cu care îşi face meseria.

O întreagă echipă pusă pe drumuri, pusă în zdruncin continuu pentru că o mână de sceleraţi atacă şi terorizează oamenii în stradă.

Muncă de Sisif

Domnul S. mi-a arătat chipul făptaşului şi m-a mirat foarte tare să aflu că nu-i altul decât unul din nenorociţii lui Neda, 12 ani, un fliştoc, nici până la umărul meu de înalt, despre care citisem deja mai multe articole prin ziarele locale. Cu mare părere de rău în glas, dl. S. mi-a spus că nu are ce să-i facă. Am rămas fără grai… Cum adică? L-aţi prins! Trimteţi-l la judecată şi de acolo la închisoare.”

„Nu se poate. Nu ne lasă legea. Noul Cod penal este foarte blând cu minorii sub 14 ani. Nu pot fi condamnaţi penal, nu pot fi închişi, etc.”

„Adică dvs munciţi, vă zbateţi, îi urmăriţi, îi prindeţi şi legea le dă drumul? Asta înseamnă că legea favorizează practic tâlharii minori?”

„Exact, munca în zadar! Ei tâlhăresc tot ce le iese în cale, nu mai contează vârsta sau starea de sănătate a celui atacat, s-au perfecţionat, mai nou atacă şi oameni în putere. Noi îi prindem aproape de fiecare dată şi legea nu le face nimic. Culmea este că ei ştiu asta şi profită.”

Am ameţit instant. Cum naiba? Ce fel de stat este acesta? Un nou val de furie m-a cuprins…

Adică ei, la 10-12 ani, fac asemenea blestemăţii şi până la 14 ani nu pot fi traşi la răspundere? Nu pot fi închişi? Nu răspund în faţa legii?

CE FEL DE LEGE ESTE ASTA? Parcă ar fi fost făcută de tâlhari pentru tâlhari!

VOR AJUNGE SĂ NE OMOARE ÎN STRADĂ ŞI LEGEA NU LE FACE NIMIC!

AŞA CEVA NU SE MAI POATE!!!

Voi, cei de la guvernare ştiţi toate astea?

Şi toleraţi?

RUŞINE!

Este drept că în limuzină şi înconjurat de gărzi de corp nu prea ai cum să fii tâlhărit. Nu cobori prea des în stradă, nu treci pe lângă ganguri întunecate ori pe lângă boscheţi stufoşi şi, prin urmare, nu ai cum să fii trântit pe jos, în plină stradă şi să îţi fie smulse bunurile şi poate chiar viaţa.

Faceţi fraţilor ceva! Schimbaţi legea că doar nu e bătută în cuie… şi chiar aşa de-ar fi, puneţi cleştele pe ea, jos cuiele şi faceţi o lege care să protejeze cu adevărat cetăţeanul cinstit care munceşte din greu pentru bucata lui de pâine.

În loc de concluzie…

Mulţumesc lui Dumnezeu că există totuşi oameni, puţini dar adevăraţi şi minunaţi, care îşi fac meseria cu dăruire. Le mulţumesc acestor oameni, în special membrilor echipei „Violenţe” din Poliţia Piatra Neamţ, că fac tot ce le stă în putere să reducă din efectele nefaste ale unei legi fără căpătâi.

Chiar dacă viaţa ne-a adus împreună în clipe grele, mă bucur că v-am cunoscut şi că vă ştiu alături. Vă doresc multă sănătate, putere de muncă şi, nu în ultimul rând, răbdare. Am convingerea că eforturile voastre vor avea ecou şi vor fi răsplătite.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: