Ţesătorul de vise

Macului-ii-da-viata-rosul-aprins-ca-foculÎn hruba lui celestă, bătrânul ţese vise,
Împletituri de raze, istorii noi, promise.
În plete îi curg anii, în vene, veşnicia,
Prin iţe-şi poartă mâna ţesând zădărnicia.
Suveica lustruită dibaci învârte-n fire,
Încet îngână cântec mustind de fericire.
Pe pânza sinilie cu astre noi spuzită,
O jună stea se zbate, se cere auzită.
Uimit de îndrăzneală, bătrânul se opreşte,
Cuvântul stelei mândre cu grijă cântăreşte.
Vorbeşte de fiinţe, le zice flori şi fluturi,
Mari creaturi solzoase cu platoşe şi scuturi,
Păsări măiastre-n cânturi, cu penele pictate,
Păduri adânci şi pajişti, oceane mari, sărate,
Munţi-nalţi şi râuri pline… ea a visat în taină
Că ea şi-a ei planetă la toate vor fi mamă.
Vrăjit de visul stelei, suveicii face cale,
Din firele ţesute un paradis apare.
Verdele crud în ierburi şi-n frunze-şi află locul,
Macului îi dă viaţă roşul aprins ca focul.
Arome dulci, miresme purtate de zefir
Se răspândesc pe lacuri cu ape de safir.
Şi pentru ca lucrarea făr’ de cusur să fie,
El ţese-n pânză oameni dansând în armonie.
Dar jocul lor striveşte ierburi cu flori şi gâze,
Verdele crud şi roşul ard tălpile confuze.
În ritmul cel sălbatic suveica se ţicneşte,
Nu mai ascultă mintea celui ce-o mânuieşte.
Naşte puhoi de oameni. Dezordonată turmă.
Potop de minţi buimace, prăpăd lasă în urmă.
Războaie şiroiesc în dâre lungi de sânge.
Fantome reci roiesc. Statuia mută plânge.
Hazardul a pornit rânjind ca o secure
Spre omenirea oarbă, sălbatică pădure.
Lasă în urmă brazde, cărări prea generoase
Pavate cu destine muşcate de angoase.
Bătrânul, copleşit, se clatină spre pânză,
Mâna-i se adânceşte în carnea cea obtuză,
Vaiet aude-n tâmple, îi urlă jalea-n vene,
Ar vrea să smulgă pânza în care corul geme.
Îşi sumeţeşte trupul şi mintea-şi limpezeşte.
Custura cea curbată în iţe-adânc izbeşte.
Sfâşie a suveicii sordidă lucrătură,
Încâlcitură deasă de verde crud şi ură.
Pe jos, împrăştiate, zac zdrenţele hidoase,
Din iţe curge sevă în picături lăptoase.
Steaua, dorita mamă, amar boceşte visul,
Blestemă crunt infernul ce-a ucis paradisul.
În beznă vrea să fugă, să scape de ocară,
Să fie mândra jună sclipind odinioară,
Fără dorinţi stupide cu lumi pline de viaţă,
Fără urzeli mârşave ţesute cu o aţă.
Bătrânul nu ia seamă de-a ei nefericire,
Destine noi înnoadă cu dor de împlinire,
Prin iţe-şi poartă mâna ţesând zădărnicia,
În plete îi curg anii, în vene, veşnicia.

Luminiţa Dobrea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: