Însinguratele grăunţe de mărgean

În universuri sumbre de dor ard mândre stele,
Sori mulţi şi mari ar vrea să dănţuie cu ele.
Distante-n bezna seacă se cred prea importante
Să lege vreo idilă. Refuză arogante.
O jună aurie, în colţul ei de rai
Îşi mistuie-n corolă însinguratul trai.
Din când în când se simte cumplit de agasată
Când brusc şi făr’ de veste ea este vizitată
De paji înamoraţi cu plete lungi, bălaie…
Păcat că-s devoraţi de straşnica văpaie,
Căci flacăra cea vie nu află mântuire
În palida, timida sămânţă de iubire.
Tânjeşte ea mărire la îndepărtatul astru
Pe care-l crede tandru şi uneori albastru.
S-ar însoţi cu el să nască alte sfere
Explozii de lumină prea pline de putere.
Nicicând nu bănuieşte că vârful de mărgean
La care jinduieşte, din negrul vast ocean,
Nu-i decât jalnic astru la fel de-nsingurat.
Lacrimi de foc ard chipul de-acum desfigurat
Că-şi plânge de milenii iubirile neroade…
Cassiopei sau Lyre ori mândrele Pleiade
La fel de solitare. În tâmpa lor trufie
Îşi bocesc mut amarul şi lunga lor sclavie
Încarcerate veşnic în negrul vast ocean
Sclipind însingurate… grăunţe de mărgean.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: