Aripa Zorilor

Aripa ZorilorNebunia din ultimele zile mă zăpăcise cu totul. Nu reuşeam să-mi adun gândurile. Abia trecuseră trei săptămâni de la sosirea mea pe Samir şi îmi părea că au trecut ani întregi. Priveam buimac sutele de pagini acoperite cu însemnări şi încercam să cern visul de realitate.

Lupta cu crivarul – reală, muşcătura năpârcii – reală, discuţia cu Echo – halucinaţie??? Lupta cu veninul – Dumnezeu ştie…??? Întâlnirea cu Ţesătoarea ??? – din spusele lui Kayam, ţesătoarea îşi părăseşte foarte rar sălaşul… Creionul sângelui – real, dar ce s-a întâmplat când l-am atins numai real nu se poate numi.

Semnele de întrebare invadau răutăcios paginile sporindu-mi frustarea. Slabe speranţe să aflu curând ceva de la cei trei bătrâni. Păreau să fi uitat cu totul de mine. Erau adânciţi cu totul în descifrarea runelor şi a schiţelor găsite de bizarul creion în cine ştie ce cotlon al trecutului meu genetic. Nici ipoteza asta nu-mi dădea pace. Auzisem în timpul studenţiei despre o astfel de teorie care, din păcate, nu a depăşit niciodată stadiul de utopie, fiind tratată de unii cercetători ca o notă umilă de subsol în marea carte a ştiinţei. Pentru ei ADN-ul a fost şi a rămas o matriţă, un simplu şablon chimic în care nu-şi au locul memoria, sufletul ori sentimentele. Chiar dacă ipoteza ar fi avut un miez de adevăr, cu mare greutate puteam accepta că un lanţ de atomi, oricât de complex ar fi fost el, putea stoca atâta amar de informaţie.

Încă îmi scormoneam amintirile în căutarea unor răspunsuri când Tiamar a năvălit în cameră. În lumea îmblânzitorilor intimitatea era o comoditate rară, dacă nu chiar inexistentă.

– Ai fost convocat! a spus pe un ton milităresc. În calitate de curier la Măritei Ţesătoare, am datoria şi plăcerea să te însoţesc.

A accentuat cu mândrie ultimele cuvinte şi mi-a fluturat sub nas capetele zdrenţuite ale unei eşarfe indigo. Mutra mea opacă a blocat-o pentru o secundă. Cu chipul golit de orice expresie, refuzam să mă urnesc.

– Misiunea unui curier al Ţesătoarei nu-i lucru de şagă. Hai, executarea!

– Şi mă rog de când ţi s-a urcat şefia la cap? I-am răspuns posac fără să mişc un deget. Nu am de gând să alerg de nebun după cai verzi pe pereţi până nu aflu nişte răspunsuri. M-am săturat să tot fiu împuns şi purtat de colo până colo fără să mi se spună ce se întâmplă. Nu mă ridic de aici şi pace.

– La naiba, a bombănit îmbufnată şi s-a trântit pe un scaun în faţa mea. Este prima misiune de când starostele curierilor mi-a înmânat eşarfa asta şi uite ce păţesc. Şi tocmai tu să-mi faci asta…

A rămas câteva clipe pe gânduri după care a continuat cu ceva mai multă speranţă.

– Uite care-i treaba, ai fost convocat de Căutător, atât îţi pot spune. Te duc la el şi nu ai decât să-i faci lui nazuri şi să-l descoşi până ţi s-or albi tâmplele. E bine aşa?

– Fie…

Mi-am închis jurnalul şi l-am îndesat fără tragere de inimă în traista pe care am atârnat-o pe după umăr, peste piept. Tiamar fierbea. Enervată de gesturile mele lente mă aştepta sprijinită de tocul uşii bătând din picior.

– Greu te urneşti, a dat mărunt din buze şi mi-a făcut vânt prin perdeaua rară care ţinea loc de uşă.

Mai iute decât o razbură fugară, m-a purtat cu precizie prin labirintul de galerii săpate în munte. Am traversat în goană încăperi mici, circulare, de unde porneau alte şi alte tuneluri, săli cu tavane scunde mobilate cu mese rudimentare la care localnicii migăleau la tot felul de obiecte, pasarele de metal şlefuit sub care ecoul paşilor noştri grăbiţi se multiplicau la infinit. Am urcat şi am coborât scări spiralate, am trecut peste şanţuri pline cu apă păşind pe podeţe săpate în piatră. Aveam senzaţia că întregul munte fusese transformat într-un furnicar uriaş.

După mai bine de jumătate de ceas de alergătură am ajuns în faţa unei porţi masive. Pe suprafaţa metalică lustruită întocmai unei oglinzi era săpat în linii fine un peisaj de munte. În mijloc, deasupra munţilor şi sub razele celor două luni surori, ieşeau în relief doi krakstari încleştaţi în luptă. Măiestria artistului era pusă şi mai mult în valoare de reflexiile bizare, de un violet închis, ale metalului în care săpase cu atâta îndemânare.

– Sfârşitul războiului este începutul cunoaşterii, a rostit răspicat Tiamar şi cele două feline s-au despărţit lăsând uşa să se deschidă fără zgomot.

Ecourile care-mi ajungeau la urechi mă duceau cu gândul la marile catedrale ale Pământului. În copilărie vizitasem câteva şi încă mă obsedau cupolele imense de pe care mă urmăreau ochii tăioşi ai garguilor.

În deschizătura porţii se contura arcul zvelt al unei bolţi care domina o carvenă uriaşă. Pereţii erau acoperiţi de sus şi până jos cu rafturi lucrate din metal şlefuit, înnobilat cu ornamente dantelate în care erau prinse pietre fasonate până la luciul sticlei. Pe rafturi se găseau cărţi şi suluri de hârtie. Milioane de cărţi de toate formele şi toate culorile. Dantelăria urca până sus pe boltă într-o reţea de tije metalice decorate cu forme geometrice şi globuri luminoase. Întreaga structură părea să emane o lumină uniformă, plăcută. Pe mai multe nivele, de-a lungul pereţilor erau ancorate pasarele practice la care urcau scări uşor înclinate.

Îndemnat de curier, am păşit dincolo de poartă ajungând pe pasarela situată la ultimul nivel. Cu agilitatea unei pisici, tânăra s-a strecurat pe lângă mine şi a grăbit pasul fără să-mi dea timp să admir ingeniosul edificiu.

Din două în două nivele, accesul între pereţi era facilitat de punţi suspendate pe sub care se vedeau şiruri de mese şi birouri la care citeau şi scriau câteva sute de oameni. Forfota din uriaşa sală contrasta puternic cu imaginea stepei pustii cu care mă obşnuisem în peregrinările noastre.

Am coborât până la nivelul podelei de piatră şi ne-am continuat drumul cu aceeaşi viteză printre oamenii care-şi vedeau de treburi. Din când în când, Tiamar saluta câte un grup de curioşi pe care-i auzeam şuşotind în urma noastră: „e curierul Ţesătoarei, cu cine o fi?”.

O arcadă sculptată în piatră marca trecerea din marea sală spre un tunel larg, puternic luminat. Judecând după aerul proaspăt şi răcoros aş fi crezut că ne apropiem de ieşirea din munte. Nimic mai greşit. Mai târziu aveam să aflu că ne afundam mai adânc, în temelia muntelui. Tunelul se lărgea din loc în loc formând nişe generoase în care grupuri mici de copii de toate vârstele ascultau cu atenţie cuvintele rostite de profesorii care le vorbeau cu însufleţire.

Într-una din bizarele săli de clasă copii formaseră un cerc în jurul inconfundabilului Căutător înveşmântat în haina lui pestriţă şi-l bombardau cu întrebări de tot felul. Un zvon rapid a trecut din gură în gură.

– Curierul Ţesătoarei? a repetat uimit un puşti mai îndesat şi câteva zeci de perechi de ochi curioşi s-au îndreptat spre noi.

Tiamar păşea mândră printre copiii care o priveau cu admiraţie. O fetiţă plăpândă, cu ochi de peruzea i-a venit în întâmpinare. S-a oprit timidă în faţa ei, şi-a netezit cămăşuţa şi, după ce şi-a dres glasul, a spus pe un ton răspicat.

– Şi eu am un mesaj pentru Mărita Ţesătoare.

Surprinsă de îndrăzneala micuţei, Tiamar s-a lăsat pe un genunchi în faţa ei şi i-a răspuns pe un ton serios.

– Să auzim! Te asigur că mesajul va ajunge direct la Domnia sa.

Fetiţa a privit în jur şi, cu gesturi conspirative, s-a apropiat de curier.

– E secret, a şoptit cu convingere şi a dus mâna la buze.

Tiamar a aplecat aprobator capul şi i-a făcut semn să se apropie mai mult. Cuvintele şoptite tainic au lăsat-o pe Tiamar cu ochii jucând în aburul lacrimilor. Fetiţa şi-a încheiat mesajul cu o îmbrăţişare tandră şi l-a sigilat cu un sărut pe obraz, la care a adăugat cu seriozitate:

– Aşa să-i spui.

Încă puternic mişcată de cele auzite, Tiamar şi-a îndreptat spatele şi a salutat-o solemn.

– Aşa voi face.

Căutătorul-Arhivar, înconjurat de micuţii care se înghesuiau curioşi, ne privea cu seninătate şi bucurie. Ne-a salutat cu strângeri sincere de mână.

– Tiamar, văd că deja ai primit o misiune importantă. Rogu-te, dacă tot porneşti spre Mărita Şahona, să-i duci şi mesajul meu, a spus cu accentul lui tărăgănat, i-a făcut din ochi şi cu un gest discret i-a strecurat ceva în palmă.

Fără alte vorbe, tânăra a salutat scurt ducând pumnul strâns la piept şi a dispărut în tunel. Mi-o imaginam pe Tiamar purtată de Adierea Nopţii în zbor înalt, tainic, printre nori, spre sălaşul Şahonei. O invidiam. Nu cu ură, mai degrabă cu un soi de dor de competiţie. Voiam şi eu să fac ceva important. Să simt că sunt parte a acestei lumi uimitoare. Simţind parcă frământarea mea, Căutătorul şi-a strecurat mâna pe după braţul meu şi, invitându-mă parcă la plimbare, mi-a spus cu blândeţe:

– Ai răbdare, vine şi timpul tău. Tocmai de asta te-am chemat aici.

A fluturat mâna pe deasupra copiilor şi i-a adunat cu însufleţire.

– Dragii mei, el este Sonje, pământeanul despre care v-am povestit.

Nici nu a terminat de rostit prezentarea, că a trebuit să fac faţă asaltului de mânuţe dornice să mă atingă şi voci curioase, pline de întrebări.

Cum e pe Terra? Chiar vrei să fii cronicar? Cât de mare este marea. Dar oceanul? Chiar ai luptat cu crivarul? De ce ai făcut atâta drum? Te-a durut când te-a muşcat năpârca? Ai vorbit cu Mărita? E bine, sănătoasă? Cum ai învins veninul năpârcii?

Greu aveam să ies din încurcătură dacă nu ar fi intervenit blândul Căutător.

– Drăgălaşii moşului, hai să-l lăsăm pe Sonje să respire. Are să vă răspundă la fiecare întrebare, dar trebuie să-i daţi şi voi ceva în schimb. De acord?

Aprobarea generală a venit fără ezitare înainte de a afla ce trebuiau să dea la schimb.

– Ei bine, va trebui să-l călăuziţi prin Hrubele Cunoaşterii, el nu cunoaşte drumul şi s-ar putea rătăci.

– Da, da, au strigat copiii entuziasmaţi.

– Minunat, hai să ne facem un plan. Nu putem invada biblioteca cu asemenea hărmălaie. Ştiu că fiecare dintre voi are o secţiune preferată. Hai să le trecem pe bileţele şi să tragem la sorţi.

Un puşti subţire ca o trestie şi-a tras băscuţa îndesată la spate, sub curea şi aştepta cuminte să fie umplută cu bilete. Zgâtia cu ochii de peruzea a scos din buzunar un caieţel micuţ şi, sprijinindu-l pe spatele unui coleg generos, pregătea o listă. Fiecare bilet extras era însoţit de un val de bucurie. În scurt timp şi fără prea mult ajutor din partea Căutătorului, puştii entuziaşti mi-au pregătit un program de pregătire pe cinste, întins pe durata a treizeci de zile. Orarul meu avea să înceapă chiar de a doua zi cu prezentarea sistemului de arhivare al marii bibliotecii de care avea să se ocupe un băieţel năstruşnic pe nume Bastian.

Mulţumit de modul exemplar în care şi-au îndeplinit misiunea, Căutătorul-Arhivar i-a recompensat cu o vizită în Căldarea Krakstarilor şi ne-am îndreptat, cu întregul alai, către locul în care se odihneau de obicei felinele înaripate.

Păşeam încărcat de gânduri alături de bătrânul Căutător şi nu îndrăzneam să-l tulbur cu întrebările mele. Îmi puneam mari speranţe în zilele care aveau să vină. Aveam încredere că pe rafturile marii biblioteci aveam să găsesc răspunsuri şi în acelaşi timp mă temeam că fiecare răspuns avea să poarte în el noi şi noi întrebări.

– Trebuie să ai răbdare, nimic nu se face peste noapte, mi-a şoptit discret bătrânul strângându-mi braţul de care se sprijinea. Ştiu că te frământă multe. Aş fi putut să te îndop chiar eu cu mii de informaţii din care ai fi uitat pe loc mai bine de trei sferturi. Am preferat să te las pe tine să cauţi şi să descoperi soluţiile la probleme tale. Aşa, vei ţine minte toată viaţa. Copiii îţi vor fi călăuze bune, vor pune întrebări, vor învăţa şi vor descoperi alături de tine şi astfel vor fi convinşi că tot ceea ce învaţă le va fi util. Noi, profesorii, doar deschidem uşa spre cunoaştere, voi sunteţi cei care decideţi dacă vreţi să treceţi pragul.

Vorbele lui mi-au răsunat o vreme în urechi şi mi-au întărit convingerea că lumea îmblânzitorilor era cu mult mai avansată şi mai profundă decât lumea în care crescusem.

Ne-am continuat drumul ascultând tot soiul de poveşti despre războinici vestiţi şi fraţii lor krakstarii. După vreo trei sferturi de ceas, la capătul unui tunel scund am zărit o lumină puternică, semn că ne apropiam de suprafaţă.

Căldarea Krakstarilor nu era altceva decât o fostă mină de suprafaţă. O adâncitură circulară de mărimea unui oraşel fusese săpată direct în creştetul muntelui. Terasele succesive, folosite cândva pentru transportarea minereului la suprafaţă, erau acum invadate de sute de krakstari. Unii stăteau tolăniţi leneş bucurându-se de căldura soarelui, alţii îşi dezmorţeau aripile plutind în cercuri largi pe deasupra depresiunii. M-a cuprins un uşor fior de panică. Nu văzusem niciodată atât de multe feline zburătoare adunate la un loc. Câteva zeci de oameni trebăluiau prin preajmă fără să dea semne de nelinişte.

O fetiţă de vreo şapte anişori, care strângea la piept un mic krakstar sculptat dintr-un lemn noduros, m-a prins de mână şi m-a tras înapoi în tunel. A înaintat cu paşi mărunţi spre o fundătură întunecată, zăbrelită. Nu a scos un sunet, doar s-a oprit la o distanţă considerabilă de gratiile groase şi a arătat spre o formă care abia se distingea în întuneric, după care s-a răsucit pe călcâie şi a fugit.

Împins de curiozitate am păşit cu precauţie spre şirul de gratii. Ochii s-au acomodat cu întunericul şi au reuşit să dea un sens grămezii negre. Cu fruntea proptită dureros între două zăbrele, o făptură mai neargă ca noaptea respira abia perceptibil. Cu greu puteam desluşi restul trupului în bezna temniţei.

Era un krakstar. Am întins mâna să-i mângâi fruntea chinuită de metalul nemilos. Simţeam în palmă căldura molatică şi mă aşteptam să reacţioneze.

– Eu unul nu aş face asta, am auzit în spatele meu o voce cu o sonoritate aparte, ca de bariton. Drăguţa asta este de-a dreptul sălbatică. E iute la mânie. Ai putea rămâne fără mână.

Deşi fiara amorţită mă atrăgea ca un magnet, m-am îndepărtat de gratii cu părere de rău. Bărbatul care-mi vorbise era înalt şi cu umerii laţi. Purta pletele cenuşii împletite în două cozi legate cu fâşii de piele. Purta straie simple, practice, făcute din pânză aspră. Se apropiase fără zgomot. Încălţările cu talpă moale păreau special concepute pentru asta.

Doar două lucruri îl distingeau de alţi îmblânzitori. În jurul gâtului avea un colier meşteşugit din bucăţi lungi de os, mărgele roşii şi mici cuburi de metal. La brâu îi atârna o teacă din care ieşea mânerul unui pumnal mare. Bogat ornamentate cu aceleaşi mărgele roşii, teaca şi pumnalul, împreună cu colierul ieşeau puternic în evidenţă dintre straiele obişnuite.

Vocea şi atitudinea bărbatului desconspirau firea lui războinică ascunsă sub o privire plină de blândeţe şi compasiune.

– E bolnavă? am întrebat cu fereală.

Bărbatul a oftat din greu şi s-a apropiat de felină cu vădită durere în suflet.

– A fost drogată vreme îndelungată de o jigodie de barat. Krakstarii negri sunt greu de îmblânzit. Abia reuşim noi să-i stăpânim.

S-a oprit şi, cu adânc respect şi compasiune, a mângâiat printre gratii aripa inertă. Încurajat de gestul lui, m-am apropiat de gratii.

– Războinicii Soarelui au atacat zilele trecute un convoi de sclavi şi au găsit-o aruncată pe fundul unei barje. Atâta cruzime… a icnit cu năduf de parcă a înghiţit o sudalmă care-i stătea pe limbă. Tu trebuie să fii ucenicul lui Kayam.

– Da, sunt Sonje, am răspuns fără să mă mai mir că eram recunoscut atât de uşor.

– Munte-Sur îmi spune, s-a prezentat simplu şi mi-a întins mâna bătătorită.

– Eşti războinic? am început să-l descos arătând spre arma care-i atârna la cingătoare.

–Ehei, eu mi-am terminat de purtat războaiele, de-acum îi las pe alţii, mai tineri. Acum îngrijesc krakstarii curierilor şi străjerilor. Cum capătă vreo unul câte-o zgaibă ori vreo tăietură în luptă, vin la mine să-i oblojesc. Al meu frăţâne înaripat, Fulger Azuriu, s-a prăpădit în bătălia de la Bur-Baloth, secerat de o pârdalnică de rază taie-piatră, blestemată să fie în veci. De dorul lui am început a purta grija altor zburători. Mi-s dragi ca ochii din cap şi ei parcă mă înţeleg. De multe ori vorbesc cu ei cum aş vorbi cu oamenii. Numai fătuca asta nu vrea să-mi spună ce o doare. Şade acolo tristă şi lipsită de vlagă de parcă şi-ar aştepta sfârşitul.

– Poate nu-i place dincolo de gratii, am îndrăznit eu.

– A fost şi dincoace, dar e năzuroasă şi atacă pe neaşteptate. Nu o judec. Dacă aş fi fost tratat cu atâta cruzime aş fi făcut la fel.

– Drogul o face agresivă?

– Mai degraba lipsa lui. Vezi tu, Sonje, ferocitatea krakstarului negru este bine cunoscută, dar, deh, baratul pofteşte animal de casă nobil, să-şi impresioneze oaspeţii la fel de îngălaţi ca şi el. Ca să-i facă pe plac, slugile baratului întind capcane perfide şi folosesc tot felul de fierturi ca să înfrângă puterea krakstarului. Mai rău e că atunci când scapă de sub stăpânirea drogului se dezlănţuie în ei o furie fără leac şi, ori atacă pe oricine le iese în cale, ori se izbesc orbeşte de stânci şi mor în chinuri.

Un fior i-a scuturat trupul. Îi citeam durerea în ochii trişti în care sclipeau lacrimi neplânse.

– De trei ori s-au întâlnit lunile pe cer de când mi-au adus-o. De atunci o tot îndes cu leacuri şi încerc să o scot din starea asta. Nu vrea şi pace. Îi mai povestesc câte ceva şi parcă ar înţelege. Nici măcar nu toarce, doar îşi mai saltă câteodată capul şi stă cu urechile ciulite, ca acum.

Vrând parcă să-l contrazică, fiara şi-a întins aripa cu o smucitură scurtă atingând tavanul temniţei. Îi simţeam claustrarea. Îmi venea să smulg gratiile şi să o eliberez. S-a săltat pe labele din faţă şi cu capul îndesat în gratii m-a adulmecat. Am întins mâna spre ea. Mi-a pufnit cald în palmă după care am simţit asprimea limbii.

– Ia te uită, s-a mirat Munte-Sur. Te pomeneşti… Fii cu băgare de seamă, e imprevizibilă, a şoptit îngrijorat. Te poate sfârteca într-o clipă.

Încurajat de atitudinea felinei, am ignorat orice avertisment şi cu cealaltă mână început să o scarpin sub bărbie. Încântată de tandreţea neaşteptată a prins a toarce încetişor.

– Hai că am trăit să o văd şi pe asta. Ai zice că te place. Tiii, ce treabă bună. Ar trebui să vii mai des pe aici.

A urmărit tăcut joaca noastră. Un gând îl tot săcăia, îl vedeam cum se frământă.

– Când te gândeşti că Măicuţa Sadria se trăgea tot din neamul Furiei Întunecate şi totuşi a fost prima îmblânzită. Poate totuşi nu a fost îmblânzită, mă gândesc eu. Poate a ales să trăiască în preajma oamenilor, dar nu a oricăror oameni. Puţini au fost cei care s-au înfrăţit cu krakstarii negri. Nimeni nu ştie de ce, dar, dacă îmi amintesc eu bine, toţi au fost cronicari ori curieri. Niciodată războinici sau străjeri. Ceva i-a atras spre oamenii ăştia şi, chiar dacă îşi iubesc libertatea mai mult ca orice, le-au devenit mai degrabă ocrotitori decât tovarăşi de luptă. Da, da. De fiecare dată krakstarul negru a fost cel care a ales.

Cuvintele lui Munte-Sur mi-au stârnit un sentiment profund. Îmi doream din tot sufletul să aibă dreptate. Mi-a revenit în minte povestea lui Tiamar şi a sălbaticei ei ocrotitoare, Adierea Nopţii. Ceva din adâncul fiinţei mele îmi spunea că nimic nu era întâmplător şi că fetiţa tăcută m-a adus în faţa gratiilor cu un scop.

Zile la rând am revenit lângă noua mea prietenă. Îmi împărţeam timpul între studiul asiduu alături de copiii Samirului şi îngrijirea ei. Cu fiecare zi devenea tot mai puternică. Obişnuiam să-i citesc pasaje din jurnalul meu şi era tot mai atentă. Adormeam târziu în noapte cu capul sprijinit de gratiile devenite inutile şi cu mâna adâncită în blana moale sub care uriaşa felină îşi torcea bucuria.

Vizitele lui Munte-Sur erau tot mai vesele, iar gratiile erau coborâte în podea tot mai des, motiv de mare fericire şi totodată bun prilej de joacă pentru noi. Într-una din nopţi, mai spre dimineaţă, a decis că a sosit momentul să părăsim fundătura întunecată şi să ne bucurăm de briza proaspătă, sub lumina arămie a Galatheiei. Paşii mari ai lui Munte-Sur ne-au călăuzit spre deschiderea largă a Căldării Krakstarilor. Spre marea mea bucurie, am fost întâmpinaţi de Strigătul Furtunii care a salutat-o galant pe buna mea prietenă şi, cu gesturi tandre, după o bună dezmorţire a aripilor, a invitat-o la un zbor spre zorii unei noi zile.

Şi acum, când scriu aceste rânduri, revăd în minte aripile ocrotitoarei mele despicând răsăritul. În acea zi am strigat-o pentru prima dată pe numele ei adevărat, Aripa Zorilor.

Pe aripi de furtună
Mă poartă-n sus spre lună,
Mai sus decât privirea,
Mai intens ca uimirea –
Zbor mândru, avântat.

Tu furia îţi stinge
De milă nu-ţi mai plânge
Şi răsărit despică
În zbor cu-a ta aripă –
Azi află-ţi viitorul cel bun, adevărat.

Destramă negrul nopţii,
Dă strălucire sorţii
Şi viitoru-nfruntă
Cu aripa ta frântă –
Tu luptă neîncetat.

Refuz-acum trecutul,
Nu-i mai plăti tributul.
Doboară a sa strajă,
Străpunge-i neagra vrajă –
Mândră şi fără frică, păşeşte apăsat.

Nu te uita în urmă,
E doar o sumbră urnă
În care spaima zace
În mii de ghemotoace –
Păreri, critici, aluzii, de toate ai scăpat.

Lasă-ndărăt obida
Ce-ţi roade ca omida
Frunzele îndrăzneţe
Şi florile semeţe –
Fă-ţi în trecut curat.

Păstrează din el torţa
De unde-ţi vine forţa
Şi află-ţi astăzi drumul,
Cărări sunt cu duiumul –
Alege cumpătat.

Ridic-a ta aripă
Te-nalţă fără frică
Calea îţi e lumină.
Ziua ce va să vină
Ţi-e noul aliat.

În astă dimineaţă
Priveşte-ţi soarta-n faţă.
Alung-a ta durere,
Picură-n trup putere –
A Zorilor Aripă, nume predestinat.

  ***

Fragment extras de Luminiţa Dobrea din jurnalul cronicarul rătăcitor Sonje.

Cu voia dumneavoastră, aş dori să adaug şi acest fragment ca text paralel la Experimentul literar Republica, iniţiat şi găzduit de Gazeta SF.

Sub bagheta magică a lui John Dobro, minunatul ilustrator-vrăjitor al Gazetei SF, Cronicile Îmblânzitorilor de krakstari de pe Samir au prins culoare şi formă. Le puteţi admira AICI. Mii de mulţumiri, John.

Din aceeaşi serie fac parte:

Balada Ţesătoarei şi Cântec de leagăn pentru un pui de krakstar

Legenda Întâiului Îmblânzitor

Cum au prins viaţă krakstarii

Căutătorul-Arhivar

Străjer şi Zburător

Stânca celor o mie de feţe

Strigătul Furtunii

Apa cunoaşterii

Larodne Străbunul

Veninul

Fărâme de trecut – seminţe de viitor

Doar un trecut nu îi ajunge

Vă doresc lectură plăcută!

Cu drag, a dvs. Luminiţa Dobrea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: