Larodne Străbunul

Larodne Străbunul

Răsucit pe o parte, înfololit bine cu pelerina de călătorie care-i servea de pătură, Sonje se bucura de cele câteva clipe liniştite de dinaintea răsăritului. Dormise pe o covor de licheni aurii crescuţi din abundenţă pe o lespede însorită aproape de vârf. Tiamar îl sfătuise să nu petreacă noaptea jos printre ierburi, ci să aleagă un loc înalt, ferit de lighioanele care-şi târâiau trupurile hulpave prin stepă. Poteca îngustă pe care i-a arătat-o înainte de a pleca l-a purtat până la stânca plată suspendată deasupra hăului. Cu spatele apărat de stânca colţuroasă şi sub privirea vigilentă a Strigătului Furtunii a reuşit să fure câteva ore bune de somn. Acum aştepta răsăritul. Frigul ascuţit al nopţii îi muşcase adânc obrajii şi îşi dorea ca razele soarelui să-i mângâie chipul îngheţat.

Strigătul îl privea cu ochi leneşi ghicindu-i parcă gândurile. Învelit în aripile-i uriaşe şi cu blana aurie pufoasă, prea puţin îi păsa de frig. Făcea ceea ce-i plăcea cel mai mult: trândăvea.

Din hăul de sub ei se ridica un abur fin, mânat de curenţii ascendenţi. Sonje urmărea cu interes mişcările stângace ale unui gândac prăfuit care se ivise victorios de după marginea stâncii. Înainta cu stoicism printre lichenii cărnoşi croindu-şi drum spre un obiectiv numai de el ştiut. Tânărul cronicar îl urmări o vreme încercând să descopere în zbaterea micuţei gângănii sensul propriei lui vieţi. Kayam lipsea de trei zile. Misterioasa întâlnire cu Făurarul părea să dureze la nesfârşit. Până şi Tiamar, plictisită de atâta aşteptare, a urcat pe spinarea Adierii Nopţii şi s-a dus să-şi viziteze niscaiva prieteni din împrejurimi. Doar Strigătul i-a rămas aproape.

Un gând uricios îi încolţi în minte. Oare Kayam, sătul de stângăciile lui, l-a abandonat? Ori poate îl testează, să afle cât rezistă? Cine ştie ce puteri are moşneagul şi îl urmăreşte prin ochii fiarei în grija căruia l-a lăsat.

Krakstarul îşi ciuli urechile. Ascultă o vreme şi, cu botul mult împins în faţă, gustă aerul. Ochii îi căpătară o strălucire ghiduşă şi cu mişcări voit încetinite se trase spre marginea prăpastiei. Părea o pisică la pândă în podul unei case. Coada neastâmpărată ţinea ritmul unei melodii jucăuşe. Cu ochii ţintă spre stâncile de sub el, Strigătul savura fiecare secundă de aşteptare.

Sonje, mânat de curiozitate s-a apropiat de marginea tăioasă a pietrei încercând să afle care era sursa neaşteptatei bucurii a fiarei. O razbură solzoasă şedea tolănită în aşteptarea căldurii primelor raze ale dimineţii. Amorţit de gerul nopţii, gulerul cu ghimpi îi atârna pleoştit. Formidabila armă a reptilei formată din solzi roşietici de mărimea unor pumnale era încă acoperită de o brumă groasă.

Un fior de nelinişte îl străbătu pe cronicar. Cu spaimă în suflet se gândi că la rândul lui era pândit de cine ştie ce dihanie şi, din instinct, ridică privirea spre o posibilă ameninţare. Răsuflă uşurat. Puţinele fire de iarbă crescute prin crăpături erau încremenite în lumina piezişă.

Mânat de un dor nebun de vânatoare, krakstarul se foi fără zgomot proptindu-şi mai bine labele uriaşe pe piatra grunjoasă. Muşchii i se încordară sub blana înfiorată şi, fără să clintească un fir de iarbă, se aruncă în hău. Atacul fără veste îl surprinse şi pe Sonje care, mut de uimire, îl urmărea cum coboară ca o săgeată pe lângă peretele de stâncă, cu aripile strânse pe spate. Doar un scrâşnet slab a trădat finalul atacului tăcut. Cu aripile larg desfăcute, Strigătul plutea graţios în cercuri largi purtând în gheare şopârla năucită.

Sfâşierea prăzii nu era nici pe departe spectacolul favorit al lui Sonje, dar o curiozitate bizară îl îndemnă să urmărească scena mai departe.

Ajuns la piciorul stâncii, krakstarul lăsă cu delicateţe razbura din gheare. Nu părea deloc dornic să-şi înfulece micul dejun. Aşteptă cu răbdare primul semn de viaţă al şopârlei şi începu dansul. Anticipa isteţ fiecare mişcare şi-i anihila cu mare agilitate orice încercare de evadare. Aţâţat, Strigătul Furtunii ţopăia fericit încercând să păstreze distanţa şi ferindu-şi labele de cuţitele din gulerul roşu al razburei.

Sătulă de jocul enervant, şopârla a înţepenit o vreme evaluându-şi din priviri adversarul. Cu gesturi mult încetinite, s-a ridicat pe labele din spate, şi-a proptit coada în praf şi a desfăcut larg înfricoşătorul guler. Valuri de culori ţipătoare îi străbăteau solzii dându-i un aspect fioros. Ghearele hârşâite ostentativ pe platoşa de pe piept scoteau un zgomot ascuţit iritând urechile sensibile ale felinei. Întreaga făptură a luptătoarei emana îndârjire şi curaj. Impresionat de spectacolul de forţă, Strigătul Furtunii a recunoscut puterea adversarei cu o înclinare uşoară a capului şi i s-a ferit din cale. Păstrând postura ţanţoşă, razbura a părăsit învingătoare terenul de luptă.

– Are dreptate să fie mândră! Şi-a câştigat cinstit dreptul la viaţă.

Vocea aspră a lui Kayam răsună puternic în liniştea dimineţii speriindu-l pe Sonje.

– De ce spui asta? Sunt convins că Strigătul este mult mai puternic şi mai rapid decât razbura, a ripostat Sonje.

– Flăcău, de cele mai multe ori, a fi mai mare sau mai rapid nu te transformă automat într-un învingător. Supravieţuirea este o chestiune de atitudine. O fi ea razbura de zece ori mai mică decât krakstarul, dar pentru ea viaţa este sacră. Ştie că de viaţa ei depind generaţii întregi. Pentru asta a învăţat să lupte şi pentru asta adversarii o respectă.

– Vrei să spui că Strigătul ar fi putut-o înghiţi şi nu a făcut-o doar pentru că…

– Sonje, dacă eu te-aş ameninţa cu pumnalul, ce ai face?

– M-aş apăra! Aş lupta!

– Ei bine, razbura a făcut la fel.

– Dar nu a fost o luptă. Krakstarul putea să o înghită imediat ce a înşfăcat-o de pe stâncă, cât încă era amorţită de frig şi totuşi nu a făcut-o. De ce? De ce a aşteptat să se trezească? Până la urmă Strigătul lupta şi el cu … foamea…

Un zâmbet misterios se aşternu pe chipul brăzdat al bătrânului cronicar.

– Cu multă vreme în urmă krakstarii au descoperit că sunt mult mai puternici decât nevoile trecătoare. O întâmplare străveche, săpată adânc în fiinţa lor, le impune să respecte dreptul la viaţă al oricărei făpturi. Larodne, despre care sunt convins că ai mai auzit, este cel care a înscris în codul genetic al krakstarilor această lege. Cred că a venit momentul să-i afli povestea.

În aşteptarea poveştii, Sonje se aşeză comod pe covorul de licheni şi îşi sprijini spatele de trupul cald al Strigătului Furtunii care, după ce l-a salutat ceremonios pe Kayam s-a lungit pe lespedea de piatră atent la cuvintele bătrânului.

– Vezi tu, Sonje, legendele-s zgârcite cu Larodne, străbunul. Puţini sunt cei care i-au putut gusta trecutul, deşi istoria lui este scrisă cu litere magice în fiecare celulă din trupul fiecărui krakstar. Cu multe veri în urmă, atât de multe încât şirul lor se pierde în negurile timpurilor…, cuvintele vrăjite ale lui Kayam începeau a-şi ţese pânza străvezie pe care apăreau imagini din vremuri de mult apuse.

*

La destrămatul nopţii, când ziua sfâşie cu furie mantia neagră a cerului, deasupra piscurilor lustruite de nisipul deşertului, se auzeau doar răgetele krakstarilor şi vuietul bătăliei. Larodne cel cu blana în culorile stâncilor la asfinţit şi Furia Întunericului, cea neagră ca tăciunele, erau încleştaţi într-o încăierare aspră. Războiul dintre cele două clanuri dura de secole. Bătrânii pierduseră numărătoarea trupurilor semănate de ură prin prăpăstii şi crevase. Krakstarii de stepă, firi blânde şi înţelepte, ţineau piept cu îndârjire krakstarilor de munte, ucigaşi aprigi fără suflet care aveau un singur gând, să domine întreaga stepă cu hoardele lor întunecate ca văgăunele din care s-au avântat către ceruri.

Lupta a durat multe, multe ceasuri. Amândoi krakstarii aveau răni adânci şi cu greu se mai puteau ţine în aer. Cu o ultimă sforţare Furia Întunericului l-a aruncat pe Larodne într-o vale adâncă şi stearpă din Munţii Urlători.

Veşnic bântuiţi de vânturile năpraznice ale sudului, Urlătorii sunt cei mai duşmănoşi munţi ai Samirului şi îşi înalţă colţii ascuţiţi tocmai în inima deşertului cel mare. Acolo nu plouă niciodată şi, spun bătrânii că, până şi pietrele crapă de atâta uscăciune.

Sub soarele arzător şi chinuit de o febră puternică, Larodne nu voia decât să se întoarcă la puii lui care îl aşteptau ascunşi într-o peşteră întunecată. Cu ultimele puteri, Larodne şi-a înălţat capul spre cer şi a chemat în ajutor pe Echo, luna cea argintie. A implorat-o să-i ocrotească puii dacă el avea să sfârşească în acea zi, în valea pârjolită de arşiţă.

Îngrijorată, Echo a chemat-o la sfat pe sora sa cea războinică, Galatheea. Împreună au mers la măreţul Soare şi l-au rugat să-i cruţe viaţa tatălui krakstar, de dragul puilor pe care-i are în grijă. Mândria şi încăpăţânarea Soarelui erau fără margini, aşa că a rămas de neînduplecat. Nu voia în ruptul capului să ajute niciuna din creaturile despre care spunea cu ură nu-s vrednice de atenţia lui şi că fac umbră Samirului degeaba.

Văzând că nu le merge cu vorba bună, surorile celeste au pus la cale un plan. Frumoasa Echo l-a ademenit pe Soare cu vorbe dulci şi l-a fermecat legându-l fedeleş cu pletele ei lungi argintii, în timp ce Galatheea i-a aruncat pe faţă scutul ei de aramă. O noapte neagră a învăluit ţinutul. Lunile surori ştiau bine că doar întunericul va aduce răcoarea peste valea cea fierbinte. Dar luna cea arămie mai ştia un secret. Apa cea înşelătoare care se ascundea vederii sub valea cea seacă era foarte curioasă din fire. Atrasă de spectacolul din cer, şi-a săpat izvor printre stânci şi a ţâşnit la suprafaţă inundând valea.

Nici apa aceea nu era o apă oarecare. În drumul ei pe sub munte, zăbovise vreme îndelungată într-un filon de cristalită pură şi i-a furat din puterile magice. Scăldat în undele ei vrăjite, lui Larodne i s-a vindecat pe loc rănile şi trupul a căpătat forţe nebănuite. S-a înălţat în zbor până la lunile surori, le-a mulţumit cu adâncă recunoştinţă şi a pornit spre casă mânat de dorul puilor lui.

Uimit de toată întâmplarea, Soarele le-a iertat pe cele două surate pentru îndrăzneală şi a promis să fie mai îndurător cu cei nevoiaşi.

La văzul Soarelui, apa cea ruşinoasă s-a strecurat înapoi în adâncuri purtând cu ea taina acelei nopţi din miezul zilei.

Larodne străbunul a fost primul locuitor al Samirului care a gustat din apa magică. Mai spun bătrânii că, apa cea vrăjită i-a dat atâta înţelepciune că a învins hoardele Furiei Întunecate aducând pacea pe Samir.

*

– Kayam, nu cumva asta e apa care i-a înfrăţit pe Arnor şi pe Sadria? a întrebat Sonje destrămând vălul fin al poveştii ţesut în jurul lor.

– Puţini sunt oamenii care au gustat cu adevărat apa cunoaşterii. Cei care-i rezistă sunt cu adevărat privilegiaţi.

Cu mişcări calculate moşneagul a scos din tolbă un instrument cu coarde. Ciupea cu delicateţe coardele făcând să izvorască din ele când sunete blânde, firave, când sunete grave. Cu vocea lui aspră începu să murmure o baladă al cărei ritm curgea întocmai unei ape, când lină şi potolită, când învolburată şi răzbunătoare.

*

 Când lunile pe boltă
Puterile-şi unesc,
Cuprinse de revoltă
Pe soare-l pedepsesc.

În umbră-l storc de vlagă
Şi mască-i pun pe faţă.
Când noaptea li-i întreagă
Îl pun s-aleagă soaţă.

De ciudă, apa-n volburi
Ţâşneşte-n sus prin stâncă
Urcând prin negre sorburi
Din peştera adâncă.

Săpând croieşte cale
Prin miez de cristalită,
Sub două luni şi-un soare
Pe loc apa-i vrăjită.

S-o guşti de eşti în stare
Deschis ţi-e universul.
Cu mintea-n exaltare
Vei descâlci tot versul.

Citi-vei propriul sânge
Ca magul într-o carte.
Celule vei străpunge,
Istorii dând deoparte.

Ca-n limpezimi de ape
Vei desluşi trecutul
Şi timpu-ţi va fi oaspe
La cină cu-nceputul.

Tu vei simţi străbunii
În fiecare fibră.
Urla-vor ca nebunii
Tălăzuind în tidvă.

Doar tu vei putea cerne
Ce-ţi spune fiecare.
Doar tu vei şti discerne
Ce iei în a ta cale.

Doar în această noapte
Smintelii te supune
Şi strânge dintre şoapte
Înţelepciuni străbune.

Din ele făureşte-ţi
Armură, lance, scut.
Din toate tu croieşte-ţi
Al vieţii început.

Cu ele vei distruge
Al timpului zăgaz
Spre-un viitor ce curge
ACUM, făr-de răgaz.

Text cules de Luminiţa Dobrea din paginile învechite de vreme ale jurnalului lui Sonje, Cronicarul Rătăcitor al Samirului şi dedicat în întregime celor care încă mai cred în legende.

Cu voia dumneavoastră, aş dori să adaug acest fragment ca text paralel la Experimentul literar Republica, iniţiat şi găzduit de Gazeta SF.

Sub bagheta magică a lui John Dobro, minunatul ilustrator-vrăjitor al Gazetei SF, Cronicile Îmblânzitorilor de krakstari de pe Samir au prins culoare şi formă. Le puteţi admira AICI. Mii de mulţumiri, John.

Din aceeaşi serie fac parte:

Balada Ţesătoarei şi Cântec de leagăn pentru un pui de krakstar

Legenda Întâiului Îmblânzitor

Cum au prins viaţă krakstarii

Căutătorul-Arhivar

Străjer şi Zburător

Stânca celor o mie de feţe

Strigătul Furtunii

Apa cunoaşterii

Larodne Străbunul

Veninul

Fărâme de trecut – seminţe de viitor

Doar un trecut nu îi ajunge

Vă doresc lectură plăcută!

Cu adânc respect şi plecăciune, a dvs Luminiţa Dobrea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: