Apa Cunoaşterii

banner-waterLeneveala Strigătului Furtunii era molipsitoare. După istovitoarea călătorie care a durat două zile şi două nopţi, s-a tolănit în praful cald, a căscat pe îndelete şi a prins a toarce încetişor.

Uimitoarea creatură era de o vivacitate fantastică în aer, dar ajunsă la sol devenea o leneşă notorie.

Cuprins de tihna emanată de atitudinea krakstarului i-am urmat exemplul şi m-am aşezat lângă un pietroi colţuros de care mi-am sprijinit spatele amorţit de încordarea zborului.

Kayam, misterios ca întotdeauna, mi-a lăsat instrucţiuni clare „să nu te mişti de aici decât dacă stânca asta se face mii fărâme” aşa că am decis că e mai bine să-l ascult şi să nu hoinăresc prin orăşelul la marginea căruia ne aflam.

Era o aşezare mică de munte, formată dintr-un amestec straniu de construcţii zidite şi hrube. Unele încăperi erau săpate direct în stânca dură, altele se ridicau din colbul şi grohotişul de la baza muntelui.

Totul părea rudimentar şi haotic.

Roca dură, dezordinea movilelor de piatră sfărâmată, casele împrăştiate la întâmplare, fără un plan anume, toate păreau fără noimă.

Am urmărit o vreme zumzăiala localnicilor încercând să dau un sens locului. După o vreme am renunţat să mai caut tipare în mişcarea năucitoare. Mi-am luat jurnalul şi am început să schiţez fagurele scobit în munte. Sub vârful creionului, oraşul a început să capete un rost.

Adânciturile din peretele muntelui păreau destinate locuinţelor, iar construcţiile de pe sol erau ateliere, cuhnii, adăposturi pentru animale şi alte acareturi necesare unei gospodării. Între cele două planuri ale oraşului se ţesea o reţea de scări şi podeţe confecţionate dibaci din frânghii, cabluri şi plăci de metal. Lemnul era o raritate pe Samir. Cu mare greutate puteai găsi obiecte mici cioplite în preţiosul material, nici vorbă să fie folosit la ridicarea construcţiilor.

O potecă cioplită direct în faţa stâncii urca până aproape de vârf şi se termina într-o deschizătură ovală. Într-acolo pornise bătrânul cronicar. Ca de obicei, nu mi-a dat nicio explicaţie, pur şi simplu m-a ţintuit locului cu un ordin sec şi dus a fost.

Un val de ciudă şi-a făcut loc în sufletul meu. „Sigur, tu explorezi şi vorbeşti cu oamenii, iar eu stau aici ca prostul, fără să mă aleg cu nimic. Halal ucenicie!”.

Apăsam furios creionul pe hârtie, înnegrind deschizătura ovală din munte când o umbră mi-a transformat desenul într-o mare pată întunecată. Nici nu am avut timp să mă dezmeticesc. O fiinţă subţire, cu aliură umană s-a repezit la krakstarul ce-şi ridicase leneş capul în semn că o recunoaşte.

– Strigăt! Nebunaticule! Ce cauţi prin cotlonul ăsta uitat de lume? Mi-a fost aşa dor de tine!

Copleşit de drăgălăşenia cu care era ciufulit şi alintat, Strigătul Furtunii răspundea la fiecare cuvânt cu câte un sunet grav, gutural. Şi-a ridicat capul uriaş lăsându-se scărpinat sub bărbie, semn că fiinţa de lângă el îi era apropiată.

Atras de conversaţia bizară am lăsat deoparte jurnalul şi m-am apropiat de cei doi prieteni. Cu o smucitură agilă, făptura s-a răsucit pe călcâie, s-a proptit în faţa mea şi mi-a înfipt un deget în piept.

– Tu trebuie să fii Sonje, a spus cu voce gravă lăsându-şi capul într-o parte.

Cu o mutră schimonosită intenţionat m-a măsurat din cap până în picioare şi a mormăit nemulţumită:

– Nu-i mare lucru de capul tău. Nu pricep ce a văzut înţeleptul Kayam la tine – a spus ridicând din umeri şi fără să-mi dea dreptul la replică, mi-a întors spatele. A revenit la Strigătul Furtunii care, în mod evident, prezenta mai mare interes.

– Mda, am bâiguit, se pare că politeţea nu se regăseşte printre calităţile oamenilor stepei.

M-am retras lângă pietroiul meu colţuros şi, prefăcându-mă atent la jurnalul meu, am început să analizez fetişcana căreia nu-i dădeam mai mult de 19-20 de ani.

Subţire ca o trestie, avea o costumaţie care nu semăna cu nimic din ce văzusem până în acel moment pe Samir. Pantalonul croit dibaci dintr-un soi de catifea subţire de culoarea cafelei era prins în talie cu o curea meşteşugită din bucăţi mici de metal mătuit. O cămaşă bej, dintr-un material diafan, se iţea de sub o haină scurtă, neagră, împodobită cu ornamente delicate confecţionate din acelaşi metal mătuit. Ghetele cu talpă subţire păreau o prelungire firească a pantalonului. Chipul fără vârstă îi era încadrat de un păr des, blond-cenuşiu, tuns scurt şi teribil de răvăşit. Ochii de un albastru deschis, aproape argintiu, contrastau puternic cu tenul măsliniu.

– Unde îţi este fratele, krakstar al furtunii? Pe unde umblă? – îl întreba amuzată pe Strigăt care părea să-i priceapă vorbele. Stătea cu urechile ciulite şi privirea aţintită spre peştera de la capătul potecii vrând parcă să-i arate unde se află cronicarul.

– Aha, s-a dus la Moş Făurar. Bună treabă! Cine ştie ce alambicături mai născocesc împreună. Sunt tare buni de şotii moşneguţii aştia…

Mă simţeam în plus. Evident, zvârluga nou-sosită ştia mai multe decât mine. Am revenit la jurnalul meu şi am început să notez în el toate întrebările cu care aveam să-l bombardez pe Kayam la întoarcere.

Cine-i Moş Făurar?
Ce făureşte?
De ce a venit Kayam la el?
Despre ce alambicături vorbea fetişcana? Să fi fost vorba de instrumente ca terdonul?
Cine este fătuca şi ce treabă are cu Kayam?

O nouă umbră mi-a acoperit însemnările, dar de data asta a rămas lăţită peste jurnalul meu. Deasupra capului simţeam o respiraţie fierbinte care părea să prevestească ceva teribil. Groaza mi-a străbătut corpul ca o săgeată otrăvită. Femeia s-a ridicat de lângă Strigăt şi făcând semne împăciuitoare cu mâna, s-a apropiat de mine.

– Să nu faci mişcări bruşte. Las-o să te adulmece.

Şi-a aţintit privirea argintie asupra creaturii ce-şi aruncase umbra asupra mea şi a început să-i vobească cu glas domol.

– Şezi blândă, Adiere! E ucenicul lui Kayam. Hai, potoleşte-te! E prieten! Da, da, ştiu! Miroase a străin… dar nu înseamnă că e duşman. Gata! Fii cuminte!

Pufnind cu neîncredere, sursa spaimei mele a ocolit pietroiul şi mi s-a arătat în toată splendoarea.

Era o femelă krakstar, de două ori mai mare decât Strigătul Furtunii şi de un alb strălucitor. Din loc în loc, pe blana mătăsoasă, să distingeau pete cenuşiu-argintii. Aripile imaculate erau tivite cu azuriu intens. Abia când şi-a aplecat capul spre mine am realizat că ochii erau total diferiţi de ai tuturor krakstarilor întâlniţi de când debarcasem pe Samir. În locul ochilor galben-aurii ca ai felinelor care au populat cândva savanele şi junglele Pământului, mă priveau nişte ochi mari, de un albastru superb cum numai cerul de acasă putea fi.

Fascinat de impunătoarea creatură am uitat cu totul de fetişcana care se străduia să-i potolească pornirea feroce. Fără să-mi pese de consecinţe, m-am ridicat şi am întins palma desfăcută spre nobila făptură. Fiara albă a acceptat gestul meu de supunere şi şi-a trecut limba aspră peste palmă. Un val de senzaţii amestecate mi-a străbătut muşchii încordaţi. Nedumerirea, speranţa, certitudinea, îndrăzneala, deznădejdea, îndoiala, voinţa de neclintit, toate îşi croiau drum spre mintea mea cu repeziciunea electronilor printr-un cablu. În acel moment am înţeles semnificaţia reală a acelui salut.

Când un krakstar te „gustă”, îţi citeşte fiecare celulă, îţi analizează chimia trupului şi înţelege la nivelul cel mai subtil din ce aluat eşti făcut. La rândul lui îţi transmite sentimentele, senzaţiile şi trăirile lui. Odată salutul încheiat, krakstarul te etichetează în rău sau bun, în slab sau puternic, în duşman sau prieten şi reacţionează ca atare.

Adierea Nopţii m-a analizat o vreme, sfredelindu-mi mintea cu privirea ei azurie după care, cu o înclinare uşoară a capului, m-a acceptat.

– Pfiu, credeam că te face bucăţi, a izbucnit fata pe un ton precipitat. Cu Adierea Nopţii nu-i de glumit. A fost crescută în sălbăticie. Face totul condusă de instinct. Unde mi-a fost capul? Nici nu m-am gândit că se va apropia de tine. Ceva a atras-o…

S-a oprit o clipă din turuiala nebună de parcă şi-a amintit ceva, a scuturat din cap încercând să scape de ideea ce i-a încolţit în minte şi a continuat în acelaşi ritm năucitor.

– E clar că ai produs o impresie puternică. Sunt puţini cei care au avut parte de reverenţa Adierii. Eu sunt Tiamar, curier-aripă în slujba Măritei Noastre Ţesătoare, iar ea este Adierea Nopţii, însoţitoarea şi ocrotitoarea mea.

Prea puţin mişcată de prezentarea pompoasă, Adierea ne-a întors spatele şi şi-a focalizat întreaga atenţie asupra Strigătului Furtunii pe care l-a salutat cu graţie, în stilul specific felinelor.

Eliberat de încordare, simţeam nevoia să mă aşez. I-am făcut semn fetei să ia loc lângă mine.

– De ce este albă? Pare o fantasmă! – am reuşit să articulez cu greutate copleşit încă de intensitatea momentului.

– Fantasmă? Nici vorbă! Aşa sunt toţi krakstarii zăpezilor. Bag de seamă că nu ai avut ocazia să vezi aşa ceva. Adierea Nopţii este născută în nordul îndepărtat, între gheţari şi nămeţi.

– Este sora ta? – am îndrăznit eu în speranţa că o voi impresiona cu puţinele mele cunoştinţe despre îmblânzitori.

– Se poate spune şi aşa, chiar dacă nu am trecut prin ritualul înfrăţirii. Pe noi ne leagă alte fire nevăzute. Înfrăţirea noastră a fost pecetluită de furtunile şi întâmplările prin care am trecut împreună.

O undă de melancolie a atins chipul măsliniu şi privirea albastră a fetei a căutat alinare în ochii cu pleoape leneşe ai krakstarului alb care-şi odihnea capul uriaş pe spatele Strigătului.

– Curier-aripă? – am întrebat profitând de scurta pauză.

– Hmm? A, da! Nu ţi-a spus Kayam? Ei, aşa îi este obiceiul. Nu trebuie să pui la suflet. Nu o face din răutate, îi place să te lase să descoperi. Zice că aşa vei ţine minte toată viaţa. Aşa mi-a făcut şi mie. Curierul-aripă, adică eu, duce şi aduce veşti. Toate informaţiile adunate de cronicari trebuie să ajungă în Hrubele Cunoaşterii la Mărita Ţesătoare. Fără ele nu ar putea ţese viitorul.

M-a cercetat cu atenţie şi simţind rătăcirea din privirea mea, a continuat.

– Te văd nedumerit, se pare că nu ştii prea multe despre Maica Ţesătoare.

Am aprobat scurt din cap. Nu voiam să o întrerup cu vorbe inutile. Era subiectul care mă înteresa cel mai mult. M-am lăsat purtat de vorbele ei în timpuri şi locuri îndepărtate. Am gustat pe îndelete din apa cunoaşterii pe care mi-a picurat-o în minte, cuvânt cu cuvânt.

*

Legenda spune că înţelepţii neamului stepei au citit în stele că o mare nenorocire avea să se abată peste poporul şi aşa oropsit de asprimea Samirului. Arnor, Întâiul Îmblânzitor, singurul în stare să unească trecutul cu prezentul şi viitorul, a lăsat instrucţiuni clare. La vreme de restrişte, o fărâmă din trupul lui muritor trebuia stropită cu apă din izvorul Sadriei şi depusă într-un vas de cristalită, făurit chiar de el sub lumina argintie a lunii Echo.

Vasul avea să fie lăsat în cuibul Sadriei într-una din nopţile în care lunile se îngemănează. După care, mica fărâmă de viaţă urma să fie sădită în pântece de mamă krakstar. Nicio altă fiinţă nu ar fi fost în stare să poarte în pântec un prunc cu asemenea puteri. Mare le-a fost mirarea înţelepţilor, când, după o gestaţie accelerată, s-a născut o fetiţă. La acea vreme nimeni nu ştia în ce fel putea un copil neajutorat să salveze un popor întreg.

Dezamăgiţi de soluţia fără de înţeles a Întâiul Îmblânzitor, bătrânii au botezat copila cu numele de Şahona, adică cea născută din disperare, şi au dat-o în grija hermiţilor ce-şi duceau veacul în cele mai întunecate catacombe. Cu trupul scăldat în energia pură a lui Larodne, creşterea şi educaţia i-au fost la fel de accelate ca şi naşterea şi după numai zece ani, din hrubele întunecate, s-a întors o femeie puternică, cu chipul ca sculptat în piatră şi ochi strălucitori.

Cu tărie şi credinţă, le-a vorbit înţelepţilor despre ţesătura timpului şi modul în care putea fi destrămată şi refăcută după bunul plac. Momentul în care a apărut a fost unul al disperării şi deznădejdii. Prin ură şi cruzimi de nedescris, barateeni au pus stăpânire pe o mare parte a minelor de cristalită.

Poporul stepei era mai dezbinat ca niciodată. Mulţi au refuzat să-i servească pe invadatori şi au fost executaţi fără milă. Alţii s-au refugiat în adâncul stepei, departe de locurile umblate de barateeni şi acoliţii acestora. Au fost şi trădători care şi-au vândut sufletul pentru o halcă de carne râncedă ori vreun os putred.

Cei cu adevărat loiali au format un cerc de nepătruns în jurul Hrubelor Cunoaşterii şi au apelat la înţelepciunea străbună pe care doar Şahona o putea accesa cu mare uşurinţă, având încrustate în fiecare celulă toate cunoştinţele oamenilor şi krakstarilor deopotrivă.

Ştirile din lumea exterioară erau puţine şi contradictorii.

Viziunea Şahonei era întunecată, înceţoşată.

Ceva lipsea.

Timpul îşi ascundea secretele.

Oricât de mult ar fi încercat, fiertura făcută din „inelul Galatheiei” nu-i putea clarifica viziunea. Avea nevoie de adevăruri din lumea exterioară. Fără ştiri proaspete, Ţesătoarea putea doar presupune şi, de multe ori, ar fi dat greş.

Căutătorul-Arhivar, dascăl şi sfătuitor de taină al Şahonei, văzând zbaterea elevei lui, a născocit un sistem ingenios de strângere a informaţiilor. A pregătit cu grijă câţiva oameni destoinici care aveau să recruteze şi să înveţe alţi oameni destoinici să adune ştiri şi informaţii şi să le aducă Şahonei. Aşa au apărut cronicarii şi curierii-aripă.

Curând, sistemul avea să dea roade. Pânza Şahonei a prins culoare şi limpezime. Rezultatele nu au întârziat să apară şi tot mai mulţi oameni au prins speranţă şi s-au alăturat mişcării de rezistenţă. Cu multă răbdare şi trudă, mină după mină, munte după munte, om după om, Samirul era recâştigat.

Folosind cristalita ca monedă de schimb, Şahona a plănuit intrigi, a mituit funcţionari imperiali, a schimbat guvernatori, a atras aliaţi puternici, a pus oameni loiali în posturi-cheie şi astfel a ajuns să ţină în mână frâiele nevăzute ale Samirului. Suprafeţe tot mai mari ale planetei erau lăsate fără supraveghere. Tot mai multe mine erau declarate secătuite şi erau abandonate. Oamenii stepei duceau un război ascuns, un război mut. Şahona simţea în fiecare celulă că un război făţiş ar fi fost pierdut din start. Numărul mare al invadatorilor şi armamentul net superior ar fi făcut din îmblânzitorii krakstarilor, victime sigure.

Obişnuiţi cu umbrele şi întunericul peşterilor, oamenii stepei au pus în aplicare acest război ascuns şi fiecare instrucţiune a Şahonei a fost executată cu precizie matematică.

Dar cum orice război are şi momente de pace, în clipele de linişte, Marea Ţesătoare îşi limpezeşte mintea petrecând timpul printre copii. Atunci li se arată în chip de tânără mamă şi le spune poveşti cu tâlc din vremuri străbune şi se prinde cu ei în joc, uitând de intrigi şi urzeli. De multe ori le poartă mâna prin colbul de pe soclul statuii Întâiului Îmblânzitor şi-i învaţă să scrie, nu doar în limba modernă, ci şi în limbi străvechi. Se antrenează cu ei în mânuirea armelor şi, uneori, joacă cu ei leapşa ori îi provoacă la câte o rundă de trunga.

Trunga este numit de oamenii stepei şi jocul destinului şi are reguli simple: judele, starostele jocului, împarte participanţilor jetoane cu diverse simboluri şi lansează o întrebare cu implicaţie profundă pentru viaţa celor care joacă. Răspunsul trebuie să pornească de la semnificaţia simbolului extras. Fiecare participant vede, explică şi leagă simbolul de propria lui problemă. Toţi jucătorii sunt implicaţi în clarificarea viziunii asupra problemei de viaţă a fiecărui participant. Importanţa educativă a jocului este apreciată şi de adulţi care îl folosesc în găsirea de soluţii la problemele din viaţa lor.

Când valul de veşti creşte în intensitate, Şahona revene în peştera ei întunecată, despică fiecare ştire şi extrage din ea firul cu care ţese un nou început din pânza sfăşiată a timpului.

În ochii străinilor şi necredincioşilor, Ţesătoarea apare în chip de bătrână cu mintea rătăcită. Crescuţi departe de stihurile pline de tâlc ale legendelor, străinilor li se pare că aud din gura bătrânei vorbe fără noimă al căror înţeles se pierde în tânguielile atent regizate.

Deşi îmblânzitorii îşi păzesc cu străşnicie comoara, sunt nevoiţi să-i asculte poruncile şi-i aduc dinainte străini pe care-i îngrozeşte cu şarade încâlcite. În timpul unor astfel de prestaţii nu face decât să le sădească în minte seminţe ale unor planuri, care, hrănite cu grijă, ajung să servească unor planuri mai mari pe care ea le ţese cu migală, fir cu fir.

Poporului stepei i se arată cu adevăratul ei chip. O femeie demnă, cu ochi arzători şi mişcări de felină. Le răspunde la întrebări, îi îndrumă şi le dă binecuvântarea când pornesc la luptă.

O singură slăbiciune a părut să-i umbrească reputaţia într-o vreme: inelul Galatheiei, o buruiană rară care creşte pe stâncile înalte, printre cuiburile de krakstari. Mica plantă cu tuplină scurtă şi frunze cărnoase ce aminteşte de plantele deşertice, este impodobită cu o superbă înflorescenţă inelară în care parcă joacă focul lunii Galatheea. Îmblânzitorii o folosesc în cantităţi mici ca medicament ori condiment.

Fiertura concentrată din florile acestei buruieni are puterea de a induce transa profundă. De această stare avea nevoie Şahona pentru a vedea cu mai mare limpezime prin vălurile timpului. Îndrumată de Căutătorul-Arhivar şi graţie sistemului de informare, încetul cu încetul, Ţesătoarea nu a mai avut nevoie de leacuri şi fierturi. Mintea ei a devenit mai puternică decât orice plantă şi a depăşit orice slăbiciune. Orele petrecute printre oameni i-au redat bucuria de a trăi şi împreună cu poporul ei plânge fiecare înfrângere şi celebrează fiecare victorie.

*

Cuprinşi de mrejele poveştii, nici nu am observat că soarele a căzut după munte şi umbrele au devenit tot mai prelungi. Animaţi de răcoarea asfinţitului, cei doi krakstari s-au înălţat în văzduh să-şi demorţească aripile, spre deliciul copiilor care s-au adunat în jurul nostru. Atraşi de povestea spusă cu dibăcie de Tiamar, s-au cuibărit pe nesimţite pe lângă noi şi ascultau cu maxim interes.

Cu mic cu mare, cu obrajii mânjiţi de praf, ori cu pantalonaşii rupţi în genunchi, desculţi ori purtând papuci vechi, găuriţi, stăteau înghesuiţi cuprinzând în braţe pe câte unul mai mititel căruia îi curgea năsucul din cauza frigului. Stârnită de privirile intense ale micilor curioşi, tânăra a continuat cu proprie ei poveste. Ştia că micuţii aveau nevoie în primul rând de speranţă şi era dispusă să le-o dăruie, chiar dacă o făcea picătură cu picătură, cuvânt cu cuvânt.

*

Eram un copil rătăcit pe străzile Bash-Samirului. Aveam doar 12 ani când mi-am pierdut părinţii. Au pierit chinuiţi de invadatori într-o mină împuţită. Rămasă pe drumuri, m-am răzvrătit împotriva tuturor, mai ales împotriva mea. Timp de trei ani am trăit din cerşit şi furtişaguri mărunte şi mi-am plâns cu lacrimi amare disperarea în colbul drumului.

Într-o bună zi am avut ghinionul sau, mai bine zis, norocul să şterpelesc tocmai tolba lui Kayam, bătrânul cronicar. După o goană nebună pe străzile înguste ale capitalei, Strigătul Furtunii, vânător dibaci, m-a înşfăcat şi m-a aruncat plocon la picioarele cronicarului. Credeam că mi-a sosit sfârşitul. După cum îi este obiceiul, fără prea multă vorbă, Kayam mi-a dat de înţeles că-mi irosesc viaţa când sunt atâtea de făcut pentru omenire şi m-a dat în grija Căutătorului-Arhivar.

După trei ani de studiu intens şi antrenament în forţă am ajuns în faţa Măritei Ţesătoare. După ce m-a cercetat cu grijă, Şahona mi-a decis soarta: curier-aripă. Şi cum eram fără de „aripă” m-a trimis în prima mea misiune, în ţinuturile albe din nordul îndepărtat unde urma să-mi găsesc „aripa”. Călătoria a durat aproape un an, am răzbit cu greu. Furtunile şi frigul cumplit m-au abătut adesea din drum şi mi-au întârziat mult misiunea. Abia mai târziu am înţeles că eram pusă la încercare.

În nord trăiesc triburile gheţurilor. Samirul nu a fost binecuvântat cu mări şi oceane aşa cum este Terra, planeta mamă. Aici apa este preţioasă şi preţuită. Calotele glaciare sunt cele mai mari surse de apă şi din ele izvorăsc cele câteva râuri care brăzdează suprafaţa planetei. Gheaţa a fost exploatată încă de la prima colonizare şi drumul apei este unul anevoios. Aparatele de zbor ale barateenilor sunt inutile în nordul îngheţat. Vârtejurile magnetice care dănţuie în preajma polilor planetei dau peste cap şi cele mai sofisticate instrumente de navigaţie.

Oamenii nordului îşi păzesc cu ferocitate secretul şi sunt singurii care pot extrage apa fără să producă mari distrugeri calotei. Crescuţi într-un mediu ostil, au învăţat că, numai dacă duc la îndeplinire fiecare sarcină, pot supravieţui. Dacă în hrubele Căutătorului-Arhivar am învăţat istorie, chimie, fizică şi multe alte ştiinţe, pe marile întinderi de gheaţă am aflat cu adevărat ce înseamnă disciplina.

Într-o expediţie de recunoaştere am pătruns adânc în ţinutul îngheţat şi, din încăpăţânare şi prostie, m-am rătăcit de grup. Nopţile lungi ale nordului sunt crâncen de friguroase. Mai mult moartă decât vie, m-am adăpostit într-o adâncitură, fără să ştiu dacă voi supravieţui. Am dat peste un ghemotoc de blană albă, mai zgribulit ca mine. Singurul gând a fost că ne vom putea încălzi reciproc până aveau să-şi dea seama tovarăşii mei de drum că m-am rătăcit şi aveau să mă găsească.

Ce nu ştiam eu era că, ghemotocul de blană avea o mamă a cărei întoarcere avea să mă lase fără grai. Eram pe jumătate adormită când i-am simţit adierea. Cumplita fiară albă s-a aplecat cu îngrijorare asupra cuibului, credeam că mă va sfâşia înfuriată. Îmi făceam ultima rugăciune când bestia şi-a văzut puiul vioi, bine încălzit în blănurile ce-mi serveau şi mie drept haine. S-a înmuiat pe loc. Ne-a acoperit cu aripile ei uriaşe şi am adormit ca pruncul la pieptul mamei. Cât a ţinut noaptea polară, am trăit alături de Adierea Nopţii şi puiul ei cel jucăuş. Am împărţit deopotrivă hrana şi şfichiuitura furtunii, căldura cuibului şi splendoarea vârtejurilor magnetice care aprindeau milioanele de molecule din văzduh. Odată cu sosirea zorilor lungii zile polare, Adierea Nopţii şi-a mutat cuibul mai aproape de zonele calde şi a venit vremea despărţirii.

Cu sfâşiere în suflet, mi-am luat rămas bun de la ei şi am pornit spre sud. Ajunsă în Hrubele Cunoaşterii mi-am plâns înfrângerea pe umărul Căutătorului-Arhivar care, cu mister în glas, mi-a spus să am răbdare, că timpul va decide soarta primei mele misiuni.

Au urmat câteva misiuni uricioase de curier fără aripă, cu raniţa în spate pe drumuri lăturalnice, cu sufletul la gură şi cu soldaţii barateeni pe urme. Calvarul a continuat până într-o bună zi când, cocoţată pe o creastă de munte, pândeam o patrulă. Concentrarea şi oboseala mi-au fost risipite de o lamă ascuţită ţinută la câţiva milimetri de gât de către o iscoadă barateană. „Până aici mi-a fost” mi-am zis în gând şi am închis ochii aşteptând să se întâmple inevitabilul. Nu am simţit decât o adiere lină şi am auzit un icnet scurt urmat de o bufnitură printre colţii de piatră de după creastă.

Când am deschis ochii, Adierea Nopţii pufnea cu dispreţ peste umăr de parcă îşi curăţase cuibul de un gunoi nedorit şi urât mirositor. Mi-a făcut semn să mă urc pe spinarea ei, cum făceam adeseori în noaptea polară, şi duse am fost.

*

Un puşti mai dolofan şi-a şters pe furiş o lacrimă şi a întrebat îngrijorat:

– Şi puiul? Unde-i puiul Adierii?

– Dragul de tine, fii fără grijă, nu am lăsat-o să mă însoţească până nu m-am asigurat că puiul ei se descurcă singur. A crescut mare, mare şi e vânător temut în nordul îndepărtat. A îndrăgit atât de mult oamenii încât a devenit gardian al caravanelor de pe drumul apei.

Mulţumit de răspuns, puştiul s-a lăsat ciufulit zdravăn de aducătoarea veştilor bune.

Noaptea plină de şoapte a Samirului s-a lăsat peste micul orăşel. Tiamar a reuşit să trimită liota de copilaşi curioşi pe la casele lor după ce le-a promis că le va spune, a doua zi, povestea lui Larodne, Marele Spirit al Krakstarilor. Liniştea nopţii ne-a cuprins cu braţe reci şi am rămas tăcuţi până la întoarcerea ocrotitorilor noştri înaripaţi. În minte îmi răsuna o litanie străveche pe care o auzisem la Kayam:

Apă sfântă, apă vie
Cunoaştere să-mi dai mie,
Să-mi picuri încet în vene
Vechi legende samirene.

Precum cărţile din tolbă,
Strop cu strop, vorbă cu vorbă,
Mie să îmi dai putere
Şi inimii mele avere.

Curgi în volburi, curgi în valuri
Fără diguri, fără maluri.
Zăgazul minţii să distrugi
Şi departe, tot mai departe să curgi!

Text descoperit de Luminiţa Dobrea în paginile învechite de vreme ale jurnalului lui Sonje, Cronicarul Rătăcitor al Samirului şi dedicat în întregime împătimiţilor de lectură şi de cunoaştere.

Cu voia dumneavoastră, aş dori să adaug acest fragment ca text paralel la Experimentul literar Republica, iniţiat şi găzduit de Gazeta SF.

Sub bagheta magică a lui John Dobro, minunatul ilustrator-vrăjitor al Gazetei SF, Cronicile Îmblânzitorilor de krakstari de pe Samir au prins culoare şi formă. Le puteţi admira AICI. Mii de mulţumiri, John.

Din aceeaşi serie fac parte:

Balada Ţesătoarei şi Cântec de leagăn pentru un pui de krakstar

Legenda Întâiului Îmblânzitor

Cum au prins viaţă krakstarii

Căutătorul-Arhivar

Străjer şi Zburător

Stânca celor o mie de feţe

Strigătul Furtunii

Larodne Străbunul

Veninul

Fărâme de trecut – seminţe de viitor

Doar un trecut nu îi ajunge

Vă doresc lectură plăcută!

Cu adânc respect şi plecăciune, a dvs Luminiţa Dobrea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: