Strigătul Furtunii

banner-flowPoteca îngustă înlănţuia strâns peretele de stâncă. Simţeam din ce în ce mai acut tăişul pietrelor prin tălpile încălţărilor firave. Nu mă puteam gândi decât la bocancii mei de explorare, cu talpă groasă, pe care am fost nevoit să-i las pe Pământ. Pentru că fiecare pasager care urca la bordul transgalaxului avea dreptul la numai nouăsprezece kilograme de bagaje a trebuit să-mi aleg cele mai uşoare încălţări, bune în stepă, dar complet inutile pe munte.

Kayam înainta cu o viteză uimitoare printre stâncile ascuţite. Părea mânat de un foc interior. Îl invidiam pentru agilitatea cu care depăşea orice obstacol şi mai ales tânjeam după încălţările lui care părea create special pentru orice fel de teren. De-a lungul timpului, samirenii s-au dovedit a fi oameni foarte practici, care nu făceau nimic la întâmplare. Totul era bine chibzuit şi de maximă utilitate.

Cea mai grozavă şi practică invenţie a lor era pelerina de stepă. O minune a tehnicii populare menită nu doar să apere de soare şi de vânt ci şi să păstreze apa proaspătă şi rece, printr-un sistem ingenios de tuburi fine şi pungi flexibile. Fie că era absorbită dintr-un râu sau era adăugată într-un compartiment de alimentare, apa era înainte de toate filtrată până la nivel microscopic şi apoi era introdusă în labirintul de tuburi fine care, folosind energia generată de mişcarea purtătorului, păstra apa la temperatură scăzută. Aşa reuşeau să străbată în lung şi-n lat pustietatea câmpiilor fără să simtă lipsa apei. Lăudând în gând ingeniozitatea meşterului care lucrase multă vreme la pelerina pe care o purtam, am desfăcut dopul de la capătul mânecii şi am sorbit o gură de apă proaspătă.

Kayam s-a oprit în faţa unei despicături largi în potecă şi evalua situaţia.

– Ascultă băiete, să nu mi te pierzi cu firea tocmai acum…

M-a privit intens şi mi-a pus o mână noduroasă pe umăr. În dreapta se ridica stânca cenuşie brăzdată de firele argintii ale cristalitei, în stânga se căsca hăul ce rânjea cumplit cu colţi duşmănoşi de rocă dură. În locul pe unde trecuse cândva poteca, un bolovan imens desprins din înalturi muşcase hulpav lăsând în urmă o rană adâncă. Nu era chip să sprijini piciorul pe undeva pentru a păşi dincolo şi chiar dacă ar fi existat un astfel de punct, pasul trebuia să fie ca de uriaş.

Bătrânul scotocea bombănind prin tolba lui cu minunăţii.

– Pe toţi krakstarii, unde te-ai ascuns, pârdalnice? Aha! Aici erai! – a exclamat bucuros şi a scos din tolba prăfuită o unealtă mică, făurită din metal şi lemn negru de traborin. A cântărit-o în palmă încercând să-i găsească cea mai bună poziţie şi a meşterit ceva la pârghiile din care era făcută. Am privit cu suspiciune mecanismul şi mi-am exprimat îngrijorarea.

– Şi cum are să ne ajute pe noi jucărioara asta?

– Asta nu-i jucărie, este un terdon. Priveşte şi ai să afli – îmi răspunse cronicarul în stilul specific samirenilor.

Dornici de simplitate şi mai ales bine instruiţi să-şi conserve energia, nu le plăcea să explice, preferau să arate.

Din vârful aglomerării de pârghii fin combinate, tâşni o tijă de mărimea unui creion. Capătul de înaintare părea încins la incandescenţă. Prins de celălalt capăt, un fir străveziu urma calea deschisă de capătul luminos. În contact cu roca, tija a fumegat scurt şi a pătruns adânc. Cu o smucitură energică Kayam a părut să armeze un mecanism intern care fixa vergeaua în stâncă.

– Acum putem trece – a declarat rapid tăindu-mi orice protest.

Cu palma largă desfăcută, mi-a întins terdonul. Firul subţire, translucid, nu era mai gros decât un fir de aţă. Nu-mi inspira nicio încredere. Pe dinăuntru, fiinţa mea urla de spaimă. Înălţimile îmi provocau o mare nelinişte, iar înfruntarea lor îmi umpleau sufletul de groază. Destul că îmi călcasem pe inimă şi îl urmasem pe acea potecă chinuită, acum voia să sar eu primul legat de un fir ca de mătase. Era prea mult. Am făcut un pas în spate refuzând oferta generoasă.

– Bătrâne, nu sunt sigur că ne ţine!

Mi-a întors o căutătură năpraznică şi drept răspuns s-a avântat înainte având ca unic punct de sprijin fragilul fir. Îmi imaginam o cădere pe cât de spectaculoasă, pe atât de dureroasă, dar nu a fost aşa. Preţ de o zbatere de pleoape, Kayam a zburat pe lângă stânca netezită de avalanşă şi a ajuns cu bine pe partea cealaltă. Nu a stat pe gânduri şi a făcut vânt mecanismului pe care l-am prins în ultima clipă. Privind la bătrânul cronicar, ezitarea mea s-a topit ca ceaţa în razele fiebinţi ale soarelui. M-am aruncat în gol. Dorinţa de supravieţuire şi senzaţia de plutire se împleteau în mintea mea într-un iureş nebun. O parte din mine dorea să ajungă mai repede cu picioarele pe stânca solidă, pe când cealaltă parte nu voia decât să zboare. O durere ascuţită în umăr mi-a deşteptat toate simţurile. Cu o mână sigură, Kayam m-a prins înainte să-mi alunece piciorul în hău.

– Straşnică traversare, căţărător facem din tine, tinere!

Îmi frecam înciudat umărul zdrelit şi blagosloveam de mama focului.

– Mai bine n-ar fi nevoie… cui i-a mai trebui… ca mine să păţească!

– Ce tot bodrogăni acolo, „viteazule”? Asta-i floare la ureche. Un cronicar adevărat trece prin multe greutăţi şi îşi înfruntă soarta aspră cu mândrie şi chibzuinţă. Asta e calea care ţi se aşterne în faţă. Nu are să-ţi netezească nimeni drumul şi singurul în stare să te apere, vei fi tu.

– Uf, cine m-a pus să accept, ucenicie îmi trebuia mie…

Cu o apăsare dibace pe una din pârghiile micului terdon, Kayam a desprins vergeaua metalică din stâncă şi firul cel harnic a adus-o cu repeziciune înapoi în mica sferă de la baza ciudăţeniei. Cu o privire misterioasă, cronicarul mi-a întins mica jucărie.

– Zici că ai dat de greu? Vrei să faci cale-ntoarsă? Hai, du-te acasă şi te ascunde cu nasul în arhivele tale…

Am luat ghemul de metal şi lemn din mâna lui. Îmi treceau prin minte tot felul de scenarii. Mă vedeam coborând în goană poteca şi alergând nebuneşte până la prima platformă de lansare.

– Dacă şi eu aş fi dat înapoi când eram în pântecele Muntelui Clocotitor, nu ar fi aflat nimeni că va erupe şi ar fi murit toţi cei care munceau în adâncurile lui. Când viaţa a mii de oameni depinde de tine nu îţi mai pasă nici de dogoare şi nici de usturimea cărnii…

Am simţit în plin şfichiuitura ruşinii. Un val de ciudă mi-a inundat obrajii cu purpura înfrângerii. Mi-am afundat privirea în colbul potecii şi am înghiţit în sec.

– Sonje, eşti încă tânăr şi neştiutor. Mai este încă speranţă pentru tine, dar trebuie să ai răbdare în primul rând cu tine. Viaţa te va învăţa când să înaintezi şi când să baţi în retragere. Vei avea în cale piedici pe care le vei putea sări, dar vor fi şi obstacole pe care va trebui să le ocoleşti. Atâta timp cât ţi-ai găsit adevărata cale şi o urmezi, nimic nu te va putea opri. Păstrează terdonul. Se pare că tu ai mai mare nevoie de el. Chiar dacă nu vei mai urca pe munţi, măcar îţi va aminti că întotdeauna există o soluţie. Acum să mergem, se va întuneca în curând şi întârziem la întâlnire. Nu vreau să fim nepoliticoşi.

L-am urmat fără să scot o vorbă. După vreo două ore de urcuş chinuitor ne-am oprit pe vârful tocit de vremuri. Bătrânul Kayam era peste măsură de misterios. Nu a vrut nici în ruptul capului să-mi dezvăluie scopul acestei misiuni. S-a aşezat direct pe stânca lustruită de stihii şi, cu o mişcare de magician, a scos din mânecă un mic flaut metalic. Strălucirea argintiu-violacee a instrumentului m-a dus cu gândul la platoşele solzoase ale krakstarilor care, din înaltul cerului, ne-au vegheat drumul prin stepă.

Soarele alb-albăstrui a căzut brusc sub linia orizontului şi în întunericul plin de stele şi-a făcut apariţia Echo, luna cea arginitie.

– Nicio clipă mai târziu – enunţă scurt şi duse flautul la buze.

Sunete grave îndulcite de nuanţe rafinate au umplut spaţiul din jurul nostru. Privit mai atent, flautul emana nu doar sunete ci şi văluri de lumină argintie. Fiecare sunet mai înalt devenea o sclipire pe ţesătura fină care părea să izvorască de sub degetele contorsionate de bătrâneţe ale cântăreţului. Curând vârful muntelui era învăluit de unduirile luminoase şi melodia delicată părea când să cheme, când să mângâie, când să îndemne la luptă, când să slăvească pacea. Îmbătat ca de o licoare neaşteptată am ridicat ochii şi am privit luna cea bălaie. Chipul rotund părea să-mi zâmbească dintre valurile de borangic ţesut cu migală de flautul măiastru. Am închis ochii dornic să o văd pe Echo întrupată într-o domniţă diafană. O adiere lină mi-a atins fruntea şi am deschis ochii. În faţa mea îşi scutura capul un krakstar uriaş cu ochi strălucitori.

Am îngheţat.

Nu îndrăzneam nici să suflu.

În zadar am căutat cu disperare ajutor la Kayam. Bătrânelul se amuza copios pe seama mea.

Fiara m-a adulmecat agale, savurând cu interes mirosul străin. A adoptat o postură trufaşă şi mi-a dat un ocol. Mă simţeam măsurat şi analizat până în străfundurile fiinţei. Uşor nemulţumit, a pufnit cu dispreţ şi s-a îndreptat spre Kayam. Cu mişcări lente de felină stăpână pe situaţie, s-a aşezat leneş lângă cronicar. A primit cu drăgălăşenie salutul îmblânzitor şi s-a alintat o vreme frecându-şi fruntea de fruntea prietenului uman. Mulţumit de primire, şi-a aşezat capul pe genunchiul bătrânului şi a început să toarcă.

– Pe unde ai umblat, moşnege, l-a întrebat domol Kayam care a lăsat flautul jos şi a prins a mângâia cu drag blana krakstarului. Miroşi a furtună. Iar ai vânat fulgere?

Drept răspuns, fiara a întors capul pe o parte şi l-a privit ştrengăreşte, aşteptând să fie scărpinat sub bărbie.

Încurajat de atitudinea prietenoasă, m-am apropiat de cei doi.

– Nu-ţi fie teamă, Strigătul Furtunii nu-i decât un bătrânel ţâfnos şi alintat. Pentru el vremea bătăliilor a apus. Acum se mulţumeşte să zburde prin iureşul furtunilor pe care le vânează din când în când. Am îmbătrânit amândoi. Hai băiete, nu-ţi fie teamă, stai lângă noi.

M-am aşezat cu grijă, nu cumva să deranjez uriaşa felină care-şi ridicase capul şi căsca ostentativ arătându-şi caninii de mărimea pumnalelor.

– Trebuie să-i arăţi că-i eşti prieten, întinde palma desfăcută spre el. Hai, ai încredere!

Deşi creierul meu zbiera înfricoşat să nu o fac, îndemnat de vorbele blânde ale cronicarului, am întins palma spre gura plină de colţi a krakstarului. Respiraţia lui fierbinte mi-a pătruns în piele şi s-a răspândit până la umăr.

– Nu-ţi fie teamă…

Vorbele lui Kayam au trecut prin mine ca un curent când Strigătul Furtunii şi-a trecut limba aspră ca şmirghelul peste palma mea. A plescăit molatec, savurând tacticos gustul sărat. Un fior i-a străbătut blana de pe spinare şi l-a adus în stare de alertă. Am retras speriat mâna.

– Uşurel, frăţioare! Ştiu ce ai simţit, acelaşi lucru l-am simţit şi eu când l-am întâlnit prima dată. El este! Doar că acum e speriat ca un pui nătâng şi fără ochi.

Cei doi păreau să comunice la un nivel total necunoscut mie. În ciuda staturii masive, krakstarul s-a ridicat cu mişcări agile şi s-a cuibărit lângă mine împingându-şi creştetul sub cotul meu. Deşi simţeam fiori de gheaţă pe şira spinării, l-am lăsat să-şi sprijine capul masiv pe piciorul meu. Fără să-mi dau seama, am început să-i mângâi blana mătăsoasă de parcă aveam în braţe un motan răsfăţat.

– Coţcar bătrân, ai uitat lângă cine ai crescut…, l-a certat drăgăstos Kayam şi l-a tras uşor de-o ureche.

– Strigătul Furtunii? – am întrebat curios aşteptând cuminte povestea care parcă dădea în clocot în gâtlejul cronicarului.

– Vezi tu, Sonje, în vremurile naşterii mele poporul stepei încă mai păstra vechile obiceiuri. Acum, doar în satele de îmblânzitori se mai păstrează tradiţia înfrăţirii…

Vrăjit de vorbele bătrânului povestitor, în jurul meu s-a risipit întunericul rece al nopţii şi m-am trezit într-o colibă dintr-un sătuc cocoţat pe vârful unei coline care domina stepa.

*

– Ce spui, onorabile Marsun? În ocolul tău s-a născut un pui de krakstar exact în acelaşi timp cu Kayam al meu?

– Drept îţi spun, Amir! Şi nu-i orice fel de krakstar, este din rasa aceea uriaşă, de munte. Ştiu, e cel mai greu de îmblânzit, de asta vreau să crească împreună cu pruncul tău, s-or domoli împreună pe măsură ce vor trece anii.

Bărbaţii au tăcut o vreme cântărind cu grijă dificila decizie. Creşterea şi îmblânzirea unui krakstar însemna o mare responsabilitate la care nu orice se putea înhăma.

– Frate Amir, trebuie să păstrăm tradiţia. Pruncul şi puiul sunt uniţi prin naştere, dacă-i despărţim le facem rău. Vor suferi până la moarte, tânjind unul după celălalt. Destinul le-a croit o soartă îngemănată, s-or sprijini unul pe celălalt la greu şi vor trece mai uşor peste nevoile vieţii.

– Că bine zici, îmblânzitorule! În noaptea asta vom onora cum se cuvine înfrăţirea. Te rog pregăteşte ceremonia.

*

– Ei bine, Sonje, în noaptea aceea s-a stârnit o furtună cumplită, o vijelie năucitoare, dar nimic nu i-a putut opri pe părinţii mei să ţină ritualul înfrăţirii mele cu puiul de krakstar. Mama, lăudat fie-i numele, mi-a spus că puiul luat de lângă mamă era atât de speriat şi striga atât de tare încât acoperea vuietul vântului şi zgomotul ploii. De asta l-au botezat Strigătul Furtunii. Mai târziu, firea lui războinică avea să-l ridice la înălţimea numelui primit.

– În ce consta ceremonia? – am întrebat mânat de curiozitatea cercetătorului îmboldit de dorinţa cunoaşterii până în cel mai mic amănunt.

– În mijlocul fiecărui sat există un mic havuz săpat în cristalită. Ritualul e simplu, cei doi, pruncul şi puiul de krakstar, sunt scăldaţi în aceeaşi apă şi astfel devin fraţi. Din acel moment ei cresc împreună îngrijiţi atât de mama umană cât şi de mama krakstar. Unii spun că apa ţinută în cristalită face ca mama krakstar să accepte pruncul ca pe propriul pui. Crede-mă când îţi spun că nu e uşor să ai o mamă aproape sălbatică. Iubeşte şi pedepseşte cu aceeaşi intensitate. De la ea am învăţat că obstacolele există doar pentru a fi depăşite şi că orice munte, oricât ar fi de înalt, poate fi trecut, dacă îţi doreşti cu adevărat să o faci.

– Kayam, am observat că civilizaţia voastră are la bază mitul Întâiului Îmblânzitor şi al Sadriei, mama krakstar, prima îmblânzită. Totul şi toate se învârt în jurul acestei legende.

– Lăudate să le fie numele în veci! – completă bătrânul ducând mâna la inimă şi apoi la frunte.

– Lăudate fie, am răspuns, pătruns de pioşenia lui.

A tăcut o vreme, doar mişcarea buzelor trăda rostirea în gând a unei litanii din care s-a smuls cu greu.

– Sonje, poporul stepei şi-ar fi amestecat de mult pulberea oaselor în colbul de cristalită dacă Sadria nu ar fi răpit pruncii lui Arnor. Legenda spune că la prima colonizare a Samirului de către oameni, krakstarii au ripostat cu îndrârjire. Fiinţe extrem de teritoriale, au luptat feroce pentru fiecare palmă de stepă care le era furată de colonişti. Erau vremuri întunecate, scăldate în sânge. Nu era doar sânge de krakstar… au murit şi mulţi oameni…

*

Arnor, un pământean sărman şi văduv, tată a doi copii, mânat de foametea de acasă şi-a cumpărat cu ultimele economii un petec de stepă în speranţa că va găsi suficientă cristalită cât să-şi poată duce traiul.

Ajunşi pe Samir, coloniştii au dat peste un sol sterp, măturat de vânturi năpraznice. Şi pentru că un necaz nu vine singur, krakstarii, stăpânitorii de drept ai planetei au primit cu ostilitate pe noii locuitori. Mulţi oameni au încercat să-şi facă un rost izolaţi de ceilalţii vrând să-şi poarte singuri de grijă. Atacurile repetate ale krakstarilor, i-au făcut să abandoneze traiul solitar şi s-au adunat în aşezări pe care le-au fortificat.

Curând, la poalele muntelului care acum se numeşte Stânca celor o mie de feţe, avea să crească un mic orăşel. Strategia de apărare a coloniştilor a funcţionat şi, după o vreme, fiarele s-au retras în zone mai puţin accesibile oamenilor. Un soi de armistiţiu nescris părea să fi încheiat războiul.

Dar cum muntele era bogat în cristalită, atrăgea tot soiul de oameni puşi de căpătuială. Explorând muntele, doi colonişti fără suflet au dat peste cuibul Sadriei şi împinşi de o furie prostească i-au ucis cei doi pui. Deşi sunt adesea descrişi ca bestii sălbatice, krakstarii sunt fiinţe sensibile şi mari iubitoare de familie. Orbită de durerea şi furia pierderii celor doi pui, Sadria s-a năpustit asupra aşezării de la poalele muntelui şi, cu gând de răzbunare, a înşfăcat doi copilaşi care se jucau în faţa casei lor. Erau copiii lui Arnor. În timpul atacului, mama krakstar a fost rănită de unul din paznicii oraşului care a şi dat alarma.

Toţi cei din oraş ştiau de krakstarul aciuat pe vârful stâncii şi nimeni nu putea pricepe de ce a atacat copiii fără a fi provocat. Mai marii aşezării au făcut sfat mare şi au cercetat cauza. Reluarea războiului însemna abandonarea orăşelului şi pe cei mai mulţi îi păştea sărăcia cruntă şi chiar moartea. Isprava lipsită de judecată a celor doi a fost dată în vileag. Au fost izgoniţi din oraş şi li s-a interzis să se mai întoarcă vreodată.

Cum ferocitatea krakstarilor era bine cunoscută între colonişti, Arnor nu avea linişte. Un gând ascuns îl îndemna să urce muntele şi să răpună fiara. Cu dorinţă aprigă de răzbunare, a căutat zile în şir cuibul Sadriei. Mare i-a fost mirarea când şi-a găsit copiii nevătămaţi, îngrijiţi şi bine hrăniţi. La rugăminţile fierbinţi ale copiilor, Arnor a îngrijit fiara rănită şi astfel, între ei s-a legat o prietenie care este cântată şi astăzi de menestreli şi trubaduri.

*

– Păi bine, bătrâne, tot ce am auzit acum nu-i altceva decât e o poveste obişnuită. Istoria Pământului e plină de astfel de întâmplări. Nu înţeleg cum a putut deveni miezul unei întregi credinţe.

– Răbdare, tinere cronicar, nu am terminat de spus întreaga poveste. Abia de acum începe partea cea mai importantă pe care nu o pot dezvălui decât aşa cum am învăţat-o, în stihuri:

În noaptea albastră
Cu linişte-adâncă,
Doar luna măiastră
Albeşte-a ta stâncă.

Sadrie! Mânată de vini,
Tu, soarta îţi plângi
Şi puii străini
Sub aripă îi strângi.

Şi dorul de prunci
Iubind îţi ostoieşti,
Pe-ai omului ţânci,
Cu drag îi ocroteşti.

Tu, omule, uită-ţi
Menirea de fiară
Şi inima umple-ţi
Cu omenie, iară.

Tu, răni îngrijeşte
Şi-alină durere.
Obida topeşte!
Vezi ura cum piere!

Adună în caldul căuş
De palme muncite,
Apa de izvor jucăuş
Ţâşnit din cristalite.

Pe micul ochi de apă
În argint joace luna,
Din el, însetată, se-adapă
Sadria străbuna.

Cu omul împarte
A apei comoară.
De sus, de departe,
O rază coboară.

Larodne, sfânt suflet
De Mare Krakstar
Peste a lor cuget
Reversă-al Său har.

Trecut şi prezent
Cu viitorul se-mbină
Şi-n sacrul moment
Minţile lor se combină.

Trecuturi uitate
Împart ei acum
Şi, cu claritate,
Văd noul lor drum.

Ca soră şi frate
În veci sunt sortiţi,
A Samirului carte
Să scrie-nfrăţiţi.

Ajuns la final de cântare, vocea caldă a cronicarului s-a stins în tăcerea muntelui singuratic. Krakstarul şi-a adunat trupul mai aproape de mine şi, mângâiat de amintirea cuvintelor blânde ale fratelui uman, a prins a moţăi liniştit. Obosit, mi-am lăsat capul pe blana moale şi am închis ochii. Kayam şi-a luat flautul fermecat şi a început a-şi cânta dorurile neîmpărtăşite. Melodia lui ne-a cuprins în voalurile ei argintate, presărate cu sclipiri de stele.

În acea noapte magică visele mele s-au împletit cu ale Strigătului Furtunii şi am gustat prima dată bucuria zborului sălbatic printre norii ameninţători şi fulgerele orbitoare. Am chiuit feroce alături de bătrânul zburător şi am savurat trufaş fiecare victorie. În fiece săgeată de lumină am descoperit chipul lui Larodne, marele spirit al krakstarilor, cel care îi ocroteşte pe prieteni şi-i spulberă pe duşmani.

***

Text original descoperit de Luminiţa Dobrea în paginile învechite de vreme ale jurnalului lui Sonje, Cronicarul Rătăcitor al Samirului şi dedicat în întregime iubiţilor nepoţi ai Marelui Vrăjitor.

Cu voia dumneavoastră, aş vrea să adaug acest fragment ca text paralel la Experimentul literar Republica, iniţiat şi găzduit de Gazeta SF.

Sub bagheta magică a lui John Dobro, minunatul ilustrator-vrăjitor al Gazetei SF, Cronicile Îmblânzitorilor de krakstari de pe Samir au prins culoare şi formă. Le puteţi admira AICI. Mii de mulţumiri, John.

Din aceeaşi serie fac parte:

Balada Ţesătoarei şi Cântec de leagăn pentru un pui de krakstar

Legenda Întâiului Îmblânzitor

Cum au prins viaţă krakstarii

Căutătorul-Arhivar

Străjer şi Zburător

Stânca celor o mie de feţe

Apa cunoaşterii

Larodne Străbunul

Veninul

Fărâme de trecut – seminţe de viitor

Doar un trecut nu îi ajunge

Vă doresc lectură plăcută!

Cu drag, a dvs. Luminiţa Dobrea

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: