Stânca celor o mie de feţe

Stanca celor o mie de fete

Motto:
„Stâncă vrăjită cu har de luminare
Azi vin la tine cu dor de-nchinare.
Rătăcit sunt prin viaţă ca noma pe câmp
Orbecăi prin beznă, acum sunt prea tâmp.
Ascultă-mi tu ruga şi chipu-ţi arată,
De mine te-ndură şi-ntoarce a mea soartă.
Clădeşte în mine noua mea cale
Şi fă a mea umbră de folos sub ăst soare.”
Rugă săpată în Stânca Sadriei de un pelerin anonim

După şase zile înterminabile de călătorie pe un teren neverosimil de plat, în mijlocul stepei pârjolite de vara clocotită, am observat o aglomerare de stânci întunecate. Combinaţia bizară de neted şi ascuţit îmi provoca o stare de nelinişte. Simţeam cu intensitate crescândă apropierea de cea mai importantă etapă a studiului meu.

Locul spre care mă îndreptam deţinea cheia întregii civilizaţii a stepei. Era nodul tuturor firelor care legau trecutul, prezentul şi viitorul. De modul în care îmi jucam cartea depindea însăşi reuşita misiunii mele.

Din Conurh mă aciuasem pe lângă o caravană care se întorcea cu barjele goale de la platformele de încărcare şi Palistra, starostele cărăuşilor, deşi îşi conserva cu mare grijă energia răspunzând mai mult monosilabilc, se dovedise o călăuză bună.

Masivul muntos care se contura din ce în ce mai clar în faţa noastră nu era dintre cei mai înalţi munţi ai Samirului, iar situarea în mijlocul stepei îl făcea să pară mai degrabă un deal ceva mai pricopsit. Cărăuşii erau din ce în ce mai agitaţi şi vorbeau cu însufleţire arătând spre punctul cel mai înalt al masivului.

– Stânca Măritei Sadria – mă anunţă cu încântare un tânăr costeliv.

– Binecuvântat să-i fie numele în veci – adăugă cu smerenie Palistra al cărui chip părea luminat de o aură de fericire.

– Ia spune, noma, ce vezi? – mă întrebă o femeie căreia cu greu i se distingea chipul de sub gluga pelerinei de călătorie.

De când coborâsem pe suprafaţa Samirului, apelativul „noma” mă urmărea ca o piază rea. În dialectul local s-ar fi tradus ca „dezrădăcinat” sau „om fără trib, fără căpătâi”. Oricât aş fi încercat să mă amestec printre localnici eram imediat reperat şi etichetat: „noma”.

– Ei, ce să fie … nişte creste… stânci… pietroaie – i-am răspuns iritat.

– Ai ochi, dar eşti orb! Îţi lipseşte credinţa! – îmi replică tăios şi se îndepărtă scârbită.

– Femeie, lasă omul în pace. Ce te-aşteptai să-ţi spună? Eşti habotnică.

Palistra îşi struni velsanul solzos şi mi se alătură.

– Nu pune la suflet. Se aştepta ca tu, un străin, să descoperi încă o faţă a Stâncii. Fiecărui om, fie că este pelerin sau simplu călător, Stânca i se dezvăluie purtând o altă faţă. De aceea i se spune Stânca celor o mie de feţe. Prima dată când am fost aici mi s-a arătat ca un velsan în poziţie de luptă. Atunci am ştiut care-mi va fi soarta.

Ca orice muritor de rând, dornic să-şi afle soarta, mi-am concentrat întreaga atenţie asupra Stâncii. Vederea îmi juca feste: ba vedeam un moşneag adus de spate, ba un krakstar ghemuit. Oricât m-aş fi concentrat de tare nu-mi puteam clarifica viziunea. Până am ajuns la baza ei, Stânca avea să mă urmărească obsesiv, ca un coşmar nechemat. Bucuria din vocile cărăuşilor mă chinuia cumplit. Ei vedeau tot soiul de fiinţe fantastice care aveau să le poarte noroc în călătorie, ori să le aducă belşug, iar eu nu vedeam decât nişte biete stânci fără noimă.

Ajuns în umbra muntelui am simţit o uşurare de parcă scăpasem de cea mai crâncenă corvoadă. Presupunerile nu erau punctul meu forte, cu atât mai puţin identificarea vizuală a unor posibile tipare în imagini neclare sau prea aglomerate. Pentru mine limpezimea însemna stabilitate, echilibru. Aveam nevoie de limpezime, de claritate ca de aer. Ambiguităţile mă sufocau de-a dreptul.

Popasul de la piciorul Stâncii ar fi trebuit să-mi dea acel sentiment de siguranţă şi confort la care tânjeam după o călătorie istovitoare de peste 6 zile prin stepă, doar că soarta îmi pregătise o cu totul altă cale după cum aveam să aflu în scurtă vreme.

Spre marea mea surprindere hanul despre care-mi povestise Palistra nu era altceva decât un lanţ de peşteri pe care un samirean întreprinzător le transformase ingenios în loc de popas pentru cărăuşi, călători şi pelerini deopotrivă. Din încăperea de la gura peşterii făcuse o tavernă joasă, cu mese lungi, flancate de bănci înguste. Mi-au trebuit câteva minute bune să mă acomodez cu lumina slabă şi uşor prăfuită. Pulberea de cristalită era prezentă oriunde ajungeau minerii sau cărăuşii. În lumina lămpilor cu inducţie, suspensia violet-argintie producea o irizaţie stranie ce învăluia totul într-o aură misterioasă.

Mi-am eliberat fruntea de sub gluga întunecată şi cu un pocnet sec am desfăcut catarama pelerinei de soare. Sunetul neaşteptat de puternic a atras privirile curioase ale mesenilor. Dornic să scap de bombardamentul indiscret, am căutat un loc mai ferit, în spatele unui stâlp ciolpit neglijent în roca dură. Am aruncat pelerina vinovată pe bara ce servea drept spătar băncii pe care m-am aşezat.

Hangiul cu ochi ca de viezure m-a abordat fără să-mi acorde măcar o clipă de tihnă. Simulând dorinţa de a-mi fi de folos, părea mai degrabă dornic de căpătuială. Mi-a recomandat specialitatea casei, un soi de tocană din cine ştie ce vietate a stepei şi o cană de ruberiol, un vin făcut din fructele unei plante asemănătoare cactusului pământean. Ruberiolul se servea de obicei fierbinte, amestecat cu mirodenii ce aminteau de nucşoară şi chimen. Nu avea un gust prea grozav, însă efectul aparent revigorant era cel care îl făcea să fie preferat după un drum lung. Nu voiam să-mi ameţesc simţurile aşa că am refuzat vinul şi am cerut un ceai de buruieni.

În aşteptarea hangiului, am scos carnetul de însemnări şi am parcurs grăbit ultimele pagini pline de note şi desene. Erau multe aspecte pe care voiam să le consemnez, mai ales că misiunea mea era departe de a fi facilă. Poporul stepei îşi dezvăluia cu zgârcenie secretele şi atunci când aveam ocazia să aflu câte ceva, nu făceam decât să mă afund mai mult în mister.

Firi ascunse, obişnuite cu obscuritatea minelor şi izolarea cauzată de vastitatea stepei, samirenii îşi evocau trecutul întocmai ca popoarele Evului Mediu pământean prin legende şi balade. Problema cea mai mare de care mă lovisem până în acel moment al călătoriei era lipsa de informaţie scrisă sau stocată în vreun fel. Traiul simplu, departe de lumea tehnologizată accentua senzaţia de arhaic. Obişnuiţa de a accesa arhivele electronice, căpătată la Institut, se dovedea complet inutilă într-o lume ce părea lipsită de orice mijloc de stocare a informaţiei.

Pe Samir, tehnologia era privită cu suspiciune fiind asociată cu invadatorii fără suflet. Îmi era practic imposibil să găsesc răspuns la întrebările mele ori să studiez vreo statistică. Trebuia să mă bazez exclusiv pe intuiţie şi analogii făcând apel doar la memorie şi un mic cititor de minidiscuri.

Totul îmi părea o aventură într-un trecut obscur, dar în acelaşi timp simţeam că am în faţă o civilizaţie mult superioară celei din care proveneam. Forţa ei nu consta în instrumente fizice, ci mentale şi spirituale. Aura mistică a poveştilor pe care le auzeam ascundea practici şi obiceiuri ce se ridicau mult peste puterea de înţelegere a celor dependenţi de îngrădirea şi confortul tehnologiei.

Creierul exersat al unui om crescut în stepă era capabil să distingă tipare acolo unde alţii nu vedeau nimic. De pildă Batisor, vraciul unei aşezări din sud, îmi stârnise interesul pentru faimosul loc de pelerinaj evocând cu adâncă evlavie ceea ce văzuse cu ochii lui: „Privită dinspre răsărit Stânca pare o domniţă gătită de nuntă. Dinspre apus ai zice că-i o cotoroanţă cu trupul contorsionat de bătrâneţe şi răutate. Razele argintii ale lunii Echo o dezvăluie pe însăşi Sadria, mama krakstar ce veghează veşnic asupra stepei, pe când lumina însângerată a lunii Galatheea o face să semene cu o amazoană în toiul luptei.”

Toate aceste interpretări aveau darul să clarifice dilemele şi întrebările din mintea privitorilor. Pentru sutele de mii de pelerini Stânca nu era altceva decât un oracol mut ce-şi dezvăluia secretele numai celor care îşi deschideau suficient de mult mintea încât să vadă ceea ce alţii erau incapabili să perceapă. Eşecul meu, taxat atât de aspru cu câteva ceasuri în urmă, mi-a umplut sufletul de ciudă. Deprinderile căpătate pe Pământ nu-mi serveau la nimic, mai mult chiar, nu făceau decât să mă încurce.

Rememorând spusele lui Batisor îmi înghiţeam năduful cu noduri, ca pe un medicament amar. Cu gâtlejul inundat de gustul cumplit al înfrângerii, am căutat din priviri ceaiul pe care hangiul viezure mi-l strecurase în faţă de ceva vreme. Un glas domol mi-a atras atenţia:

– E mai bun cald, alungă oboseala…

Un bătrânel cu privire ascuţită şi sprâncene stufoase îşi lungise gâtul peste umărul meu şi încerca să desluşească însemnările din carnet.

– Jurnalist, spion sau aventurier? – a întrebat chiţăind amuzat.

– Mai degrabă cronicar – am încercat eu o traducere a ocupaţiei mele în limbajul arhaic specific Samirului.

Interesul bătrânelului sporea cu fiecare cuvânt pe care i-l adresam. A dat un ocol mesei şi s-a instalat mulţumit în faţa mea. Fără a cere vreo încuviinţare, a întors carnetul spre el şi l-a răsfoit hulpav mormâind în barbă vorbe de neînţeles. A zăbovit mai mult la paginile cu schiţe şi desene, a citit însemnările mărunte de pe marginile foilor. A ridicat ochii de un cenuşiu spălăcit spre mine şi a început să mă descoase cu glas domol.

– Văd că ai aflat multe despre Sadria, binecuvântat fie-i Cuibul cel Sfânt. De unde vii, noma?

– De pe Faros – am răspuns încercând să-mi maschez accentul într-o tărăgănare a vorbelor.

– Pe cine încerci să prosteşti, tinere? Tu nu te uiţi la mine? Eu ştiu că tu vii de pe Planeta Mamă, de pe Pământ. Ai călătorit mult, dar încă îţi simt mirosul mării sărate adânc în piele.

Descumpănit de atacul direct, am încercat o eschivă arţăgoasă.

– Şi ce dacă vin de pe Pământ, am încălcat vreo lege?

– Şezi blând, copile! Nu te ocărăşte nimeni! Doar că nu-mi place să fiu minţit. Îmi port de prea multă vreme desagii pe spinare ca să mă mai las îmbrobodit de careva. Eu sunt Kayam. Cândva, în tinereţile mele, am avut bucuria să calc pe nisipul Terrei şi să las marea străbună să-mi mângâie pielea. Mirosul ei îmi sfredeleşte şi acum amintirile.

A rămas fără cuvinte preţ de câteva clipe adulmecând năluca mării adorate.

– Cronicar zici? Grea meserie ţi-ai ales. E rost de multă umblătură. Pe Samir, oamenii trăiesc împrăştiaţi prin stepă şi prin hrube. Era bine dacă nimereai la Evocarea Epopeii. Atunci ne adunăm cu toţii. Atunci se leagă prieteniile şi se dezleagă limbile. Atunci se spun poveştile şi curg ştirile… Dar e tocmai peste jumătate de an. Mă uit aşa la tine şi gândesc că nu ai să răzbeşti singur prin stepă atâta amar de vreme.

Am dat să-mi exprim indignarea. M-a oprit ciocănind cu un deget descărnat şi strâmb în foile carnetului ce zăcea aruncat pe masă.

– Ai har! Însă bag de seamă că-ţi lipseşte îndrăzneala. Eu caut de ceva vreme un ucenic, un om căruia să-i las moştenire meşteşugul meu. Hoinar cum sunt, nu m-am putut statornici în vreun loc să-mi încropesc şi eu o familie, să mă îngrijesc de un prunc pe care să-l pot învăţa tot ce ştiu.

S-a oprit din turuiala ameţitoare şi m-a ţintuit cu o privire ca de vultur de parcă voia să-mi citească până în străfundurile sufletului.

– Sunt prea bătrân pentru ucenicie, am replicat rece încercând să nu-mi dezvălui interesul pentru oferta neaşteptată.

– Ascultă, flăcău! Dacă tu eşti bătrân, eu ce sunt? Fosilă? Relicvă antică? Moaşte sfinte?

Strălucirea ghiduşă din ochii cenuşii îmi risipi orice urmă de neîncredere şi rezistenţă. Mulţumit de reacţia stârnită, se lăsă pe spate aşteptând răspunsul meu.

– Despre ce fel de ucenicie vorbeşti, onorabile Kayam?

– Păi nu spuneai că eşti cronicar?

– Pentru asta mi-am făcut deja ucenicia pe Pământ. Sunt cercetător de rang doi cu toate acreditările.

– Aiurea, la vârsta ta abia puteam scrijeli trei vorbe pe o bucată de hârtie. Eu vorbesc aici de cronicat serios, nu studiile jalnice însăilate de piţifelnicii împăratului. Sunt sătul de bicisnici înveşmântaţi în mătăsuri fine care se tem să nu-şi rupă unghiile în mărăcinii stepei ori să-şi sfâşie pielea străvezie a palmelor pe stâncile ascuţite ale Samirului. Cronicarii adevăraţi sunt oameni destoinici care nu se trag înapoi când vine vorba de aventură. Îi afli în mijlocul bătăliei scriind despre actele de vitejie, creionând scene aprige de luptă. Îi întâlneşti pe vârful munţilor completând hărţile albe ale necunoaşterii. Îţi dau bineţe în pasajele secrete dintre oraşele săpate sub munţi.

– Văd că eşti tare pornit împotriva străinilor, de ce nu ţi-ai ales un samirean?

A mijit ochii cercetându-mă ca prin tăişul unui cuţit. A zăbovit o vreme citidu-mi chipul ca pe o carte după care a oftat adânc şi a continuat pe un ton molatic.

– Am nevoie de o minte care să judece fără părtinire. Oamenii stepei îşi cresc pruncii într-o credinţă adâncă. Pentru ei cercetarea prea atentă şi tălmăcirea legendelor poate fi suna a sacrilegiu. Noi vrem adevăr, nu mituri. Noi suntem cei care despicăm miturile şi le aflăm sămânţa.

– Noi? Faci parte dintr-o organizaţie?

A rotit capul încercând să depisteze persoanele indiscrete din jur şi cum ceilalţi meseni erau la distanţă, a continuat cu însufleţire.

– Noi, cronicarii, suntem ochii şi urechile Căutătorului-Arhivar. El este cel care cercetează tot ce adunăm noi. În stepă nu vei găsi arhive electronice ca pe Pământ. Expunerea îndelungată la cristalită distruge orice fel de aparat de memorare. Până şi minidiscurile devin inutile după prea multe utilizări. Singura speranţă este memoria oamenilor, transmiterea peste generaţii, prin învăţare, şi prea puţina hârtie pe care o putem fabrica…

Buimăcit de avalanşa de informaţie am rupt contactul vizual cu bătrânelul guraliv şi mi-am abătut atenţia asupra cănii din faţa mea în care ceaiul se răcise fără ca eu să fi avut răgazul de a-l gusta. Aveam nevoie de timp să diger toate informaţiile şi mai ales să dau un răspuns propunerii bătrânului cronicar. Cel care cu câteva clipe în urmă părea un izvor nesecat de cuvinte a simţit ceaţa din mintea mea şi s-a oprit.

Propunerea lui îmi deschidea perspective nebănuite şi în acelaşi timp putea ascunde capcane cumplite. Cu pas neauzit, hangiul a adus un blid de mâncare aburindă pe care mi l-a aşezat în faţă şi o cană cu vin fierbinte care-şi răspândea aroma ascuţită a mirodeniilor pe care a înmânat-o ceremonios lui Kayam. Cu o mişcare discretă, acesta i-a făcut semn hangiului şi în câteva clipe cana mea cu ceai rece a dispărut făcând loc uneia cu vin fierbinte.

Îndoiala îmi rodea creierul ca un vierme. Oricât de mare era tentaţia, mintea mea organizată urla din toţi rărunchii să-mi iau catrafusele şi să-mi continui drumul aşa cum am stabilit la Institut. Pe de altă parte sufletul dorea să exploreze, să zburde liber, să pătrundă în toate cotloanele şi să găsească răspuns la toate întrebările. Fără prea mare tragere de inimă am înghiţit mai bine de jumătate din mâncarea ce-mi părea fără gust. Vinul, în schimb, şi-a făcut treaba cu prisosinţă. După vreun sfert de oră vedeam mai limpede totul de parcă un pumnal nevăzut sfâşiase vălul care-mi acoperea nemilos viitorul. Kayam a primit cu mare bucurie hotărârea mea de a-l urma şi s-a jurat că nu voi regreta.

La ceasul acesta, când îmi aştern gândurile pe hârtia aspră plămădită cu trudă de fiicele stepei, văd limpede că Stânca Sadriei şi-a dezvăluit chipul hărăzit mie. Nu l-a dezvăluit ochiului nevolnic ci sufletului flămând de aventură.

Text descoperit de Luminiţa Dobrea în Cronicile Krakstarilor, parte a Experimentului literar Republica, iniţiat şi găzduit de Gazeta SF.

Sub bagheta magică a lui John Dobro, minunatul ilustrator-vrăjitor al Gazetei SF, Cronicile Îmblânzitorilor de krakstari de pe Samir au prins culoare şi formă. Le puteţi admira AICI. Mii de mulţumiri, John.

Din aceeaşi serie fac parte:

Balada Ţesătoarei şi Cântec de leagăn pentru un pui de krakstar

Legenda Întâiului Îmblânzitor

Cum au prins viaţă krakstarii

Căutătorul-Arhivar

Străjer şi Zburător

Strigătul Furtunii

Apa cunoaşterii

Larodne Străbunul

Veninul

Fărâme de trecut – seminţe de viitor

Doar un trecut nu îi ajunge

Vă doresc lectură plăcută!

Cu drag, a dvs. Luminiţa Dobrea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: