Gardienii lui Titan (partea 2) – Balaurul

DreamDesigner-banner-gardieni-2Din episodul anterior…

Vrăjiţi de poveştile depănate cu talent, locuitorii lui Titan5 lungiră mica şuetă până aproape de miezul nopţii, când nea Dima decretă că e cazul să „lăsăm omul să se odihnească… că o fi obosit de atâta drum… şi mâine trebuie să mai şi muncim”.

Aşa era… pentru Cernat abia de acum începea adevărata muncă.

***

Şi acum continuarea…

***

La ora 6 după timpul staţiei cantina forfotea de lume. Adunaţi în bisericuţe, îşi sorbeau tacticoşi cafelele, rodeau biscuiţii tari şi bârfeau tot ce se întâmplase cu o zi în urmă. Cernat îşi luă o cafea, privi cu îndoială castronul cu biscuiţi şi a dat să se aşeze la o masă din apropierea uşii.

– Hei, dom’ reporter, poftiţi la masa noastră – îi strigă geologul cel gureş înainte de a pune ceaşca pe masă.

– Ei, n-aş vrea să deranjez – încercă el o eschivă.

În cursul discuţiilor din ziua precedentă s-a simţit acaparat de grupul de specialişti şi voia să-şi păstreze imparţialitatea. Pentru azi îşi propusese să fie un simplu observator, fără să intre în vorbă cu careva. Numea chestia asta analiză non-verbală şi îi era foarte utilă în identificarea celor mai potriviţi subiecţi.

– Frăţioare, lasă fandoseala şi vino să bei o cafea cu noi – îl taxă cu subînţeles nea Dima.

Fără prea mare tragere de inimă schimbă direcţia. Până să ajungă la masă, în grupul de glumeţi se stârni o salvă de urale şi ovaţii. Privind spre uşă, se lămuri că nu îi erau adresate.

În cantină îşi făcu apariţia o femeie la vreo 35-40 de ani, zveltă, îmbrăcată cu o uniformă de zbor impecabilă. Între salopetele boţite şi pline de pete, părea o imagine fără sens. Părul castaniu, uşor grizonat la tâmple şi tuns scurt încadra o faţă cu trăsături bine definite. Fără a fi tulburată de hărmălaia specialiştilor, păşea cu o nonşalanţă superioară salutându-şi cordial colegii. Îşi aţinti ochii verzi asupra reporterului şi ridică din sprâncene. Pe faţa senină nu se vedea nicio urmă de machiaj. Îi întinse mâna prezentându-se simplu:

– Dorneanu, chimist şi… cărăuş de servici.

– Vlad… Cernat, reporter – a bâiguit încurcat simţind strângerea fermă a mâinii.

– Drăgălăşenie, nici nu ştii tu cine-i flăcăul ăsta… E Gladiatorul! – se amestecă Pancev nepoftit în discuţie. Ştii tu, flăcăul cel de a transmis revoltele de pe Jupiter.

– Mmm, îmi pare bine să te cunosc!

– Sanda!!! Ce mi-ai adus bun? – se alintă Dima Mureşan întinzând mâinile cu palmele în sus. Un gest total neaşteptat de la un şef de staţie. Asta îi întări lui Cernat sentimentul că pe Titan5 lucrurile sunt un pic altfel.

Femeia îi aruncă o cutie albă de mărimea unui pachet de sandvişuri.

– A zis Liuba că-ţi rupe oasele dacă o înşeli – transmise amuzată mesajul imitând un accent rusesc.

S-a îndepărtat de gălăgioşi şi a înmânat o servietă metalică doctorului ce şedea singur la o masă în colţ. Bucuros nevoie mare, acesta îi mulţumi cu gesturi exagerate şi ieşi în grabă din cantină.

– Vlăduţ, tată, ce-ai rămas aşa? Te pomeneşti că ţi-a căzut cu tronc Sanda noastră – îl trezi brutal la realitate geologul.

Încurcat, reporterul îşi trase un scaun şi se aşeză lângă Marusia. Sanda dădu ameninţător din deget către Pancev şi se îndreptă spre frigider de unde pescui un bol cu felii de morcov proaspăt. Cu un ghiont discret îl făcu pe geolog să sară de pe scaun şi îi luă locul. Se apucă de ronţăit şi amuzându-se copilăreşte îl tachină pe Dima:

– Ei? Nene Dima, ce zice Liubov? Te mai iubeşte sau se mută la sertani?

– Mă iubeşte, uite! – zise victorios scoţând din cutie o matrioşcă micuţă colorată strident.

– Mare noroc pe capul tău. La cât eşti de urât, mă mir că te vrea careva – interveni Marusia mijind ochii puternic machiaţi.

– Maru, nu fi uricioasă. Nenea Dima e om de treabă, merită să aibă şi el o pereche – o admonestă chimista şi mângâie prieteneşte umărul inginerului.

Văzând deruta din privirea lui Cernat, Marusia îi explică semnificaţia păpuşii:

– Liubov e rusoaică şi lucrează pe Tethis. Are aceeaşi meserie ca nea Dima, numai că ei forează termic în crusta de gheaţă şi ne trimit nouă apa. Acum un an Dima a fost chemat să-i ajute cu o modificare majoră la un utilaj şi aşa s-a cunoscut cu Liuba. Cum toate mesajele radio sunt monitorizate de ARS, matrioşca e… cutia lor cu mesaje. Restul îi priveşte pe ei personal… Doar Sanda le mai ştie ofurile că ea poartă veştile dintr-o parte în alta. La transportul trecut Sanda a aflat că rusoaica a primit o ofertă să lucreze pentru SERTA pe staţia Rhea. A cam stat sărmanul Dima cu spaima în sân.

Reporterul dădu recunoscător din cap şi sorbi îngândurat din cafea. I se părea o lume complet diferită de percepţia pe care o avusese din exterior. Înainte îi vedea pe prospectori ca pe nişte pusnici izolaţi în mijlocul neantului, robotind fără încetare, lipsiţi de vieţi personale, dedicaţi în totalitate muncii lor şi oropsiţi de şefii ce trăiau în puf pe Pământ. În iureşul din sistemul Jupiter şi-a concentrat atenţia doar pe senzaţional, doar luptele şi declaraţiile explozive l-au atras. Acum avea în faţă oameni cu sentimente, cu necazuri şi bucurii, cu personalităţi diferite ce-şi trăiau vieţile după tiparele umane clasice fără să ia în seamă distanţele cosmice şi ignorând bariere de limbă şi de cultură. Era un aspect ce merita explorat. Poveştile de viaţă încă mai aveau priză la public.

Uşor stânjenit de reacţia pe care a avut-o la apariţia Sandei, nu îndrăzni să o întrebe ce i‑a adus doctorului. Şi-a promis că o va întreba cu prima ocazie.

Pancev îşi privi ceasul şi, aplecându-se printre Sanda şi Dima, propuse cu seriozitate:

– Copii, hai să fim exemplu pentru echipă şi să o întindem la treabă. Sanda, când ai următoarea fereastră spre Rhea?

– Peste vreo 10 ore. Să nu-mi spui că aţi burduşit deja barjele…

– Am un transport, ştii tu… în numele poporului, îi spuse complice coborând glasul să nu-l audă Cernat care sporovăia cu Marusia.

– Eh, pentru patrie şi popor mă sacrific – declară supusă Sanda zâmbind complice.

Se împrăştiară care mai de care la posturile lor, iar Marusia îl acapară pe reporter învitându-l în ceea ce a numit pompos – centrul de comandă şi comunicaţii al staţiei. Se pare că şi-a propus să fie o gazdă primitoare nu doar pentru a-şi satisface nevoia de sporovăială, dar mai ales pentru că bărbatul era destul de arătos şi mult mai dichisit decât colegii ei.

La bordul staţiei erau şase femei pe care Cernat le considera peste măsură de curajoase. Patru dintre ele lucrau în echipa de mentenanţă şi le-ar fi putut aborda cu mare greutate. Încă de la sosire, i s-a pus clar în vedere ce sectoare ale staţiei sunt interzise străinilor şi, pentru siguranţă, se supuse regulilor. Se gândea că va reuşi totuşi să afle mai multe despre ele în timpul meselor. În schimb, Marusia părea un izvor de informaţii, pilde şi exemple. Turuia continuu vrute şi nevrute amestecând datele tehnice cu bârfe condimentate zdravăn cu expresii la limita decenţei.

Ajunşi în centrul de comunicaţii începu să-i umple capul cu tot felul de recorduri în transmisiuni şi viteze de deplasare.

– Uite, de exemplu Sanda va pleca azi spre Rhea, care, teoretic, e între noi şi Tethis… de acolo a venit azi-dimineaţă. Ştii, ea are un talent deosebit în a calcula cele mai bune traiectorii şi face multă economie la combustibil. Foloseşte tot felul de şmecherii… ştii tu, asistenţă gravitaţională şi altele asemenea. Eu nu am idee cum poate ţine minte atâtea date. Ştie sateliţii lui Saturn ca pe propriile-i buzunare de parcă ar avea un planetariu în cap. Nu e fată rea… după părerea mea, se cam ţine cu nasul pe sus. Au mai încercat băieţii una, alta… ea nimic. Prea se dă scorţoasă, stă prea mult cu nasul în folii şi nu-şi trăieşte viaţa… are să regrete mai târziu.

Cernat nu îndrăzni să o întrerupă, îi convenea de minune să afle ceva mai multe despre o pesoană pe care deja o considera o sursă bună de informaţii. Ar fi vrut să afle mai multe fără să dea de înţeles că-l interesează în mod deosebit subiectul. Abordă o atitudine nonşalantă, uşor dezinteresată de parcă asculta faptul divers.

– Te plictisesc cumva? Să-mi spui dacă o iau razna – îl puse în gardă Marusia, făcând un gest cochet. Ştia el foarte bine ce voia o femeie care se juca cu degetele prin plete, doar că imaginea femeii puternic fardate trecându‑şi unghiile vopsite în roşu aprins prin pletele oxigenate nu-i făcea nicio plăcere. De dragul informării îndură cu stoicism toate avansurile ei.

– Nu, nu… nici o problemă… Şi face des aceste curse? – întrebă într-o doară păstrând o voce plată.

– De câte ori e nevoie. Normal că ea stabileşte exact când pleacă şi când vine… înţelegi? Totul depinde de calculele telemetrice pe care le face, altfel ajunge cine ştie unde, cum a păţit bietul Simion de a căzut ca prostul pe Saturn. A fost jale mare atunci…

– Aţi pierdut un coleg? – deveni brusc interesat.

– Îhî. Şi l-a avertizat clar Sanda. A pornit prea devreme şi nu a ajustat viteza pe parcurs. O ţinea pe a lui… uite că s-a prăpădit. Au rămas doi prunci orfani pentru că el a fost prea mândru să asculte sfatul unei femei – încheie cu năduf şi îşi şterse o lacrimă imaginară ce i-ar fi putut distruge machiajul.

– Maru, iar te-ai apucat să dezgropi morţii? – vocea Sandei îi luă prin suprindere. Lasă-l pe bietul Simion să se odihnească în pace. Mai bine ridică-mi şi mie telemetricele pe panou.

Prinsă asupra faptului, informaticiana se conformă rapid şi direcţionă aplicaţia către panoul uriaş de lângă uşă. Reporterul se ridică şi, manifestând un viu interes pentru harta dinamică a sateliţilor, se apropie de ecran.

– Ceva probleme? – o abordă mirându-se cât de incisiv îi sunase vocea.

– Probleme au doar cei care nu judecă – răspunse concluzionând parcă povestea lui Simion şi, învrednicindu-l pe reporter cu o privire scurtă, continuă: Vreau să-mi calculez o traiectorie mai isteaţă poate reuşesc un 2 în 1.

– Un 2 în 1?

– A, scuze. Rhea şi Tethis. SERTA bagă instalaţiile în revizie şi vor să le duc câţiva oameni de pe Tethis. Un soi de ajutor reciproc. Caut o aliniere cât mai bună, să nu fac două drumuri.

– Şi? Îţi iese pasienţa?

Se întoarse uşor enervată:

– Dacă nu-mi sufli în ceafă… poate iese.

Cernat ridică vinovat din umeri şi se trase înapoi. Se aşeză cuminte pe un fotoliu fără să o scape din priviri. Marusia se aplecă asupra lui şi-i spuse în şoaptă săltându-şi vârful nasului cu arătătorul:

– Ţi-am spus eu…

– Poate aveţi treabă şi vă reţin – le tăie Sanda pofta de bârfă după care se adânci în studiul panoului.

Cu mişcări sigure mişca sateliţii de-a lungul traiectoriilor şi folosea din timp în timp consola de calcul de pe laterala ecranului. După vreun sfert de oră se dădu un pas în spate, îşi înclină capul admirând rezultatul ca pe o operă de artă. În simulare, naveta parcurgea cel mai scurt drum spre Rhea, zăbovea o clipă, continua drumul aproape în linie dreaptă spre Tethis, după care revenea folosind ingenios sincronizările sateliţilor pe orbite, staţiona o vreme în preajma staţiei Rhea după care pornea la momentul oportun spre Titan. Calculă un necesar de combustibil şi ţuguindu-şi buzele murmură mulţumită un „la mustaţă”. Scoase dintr-un buzunar al uniformei o mică folie şi transferă datele. Crezând că a terminat, Cernat dădu să deschidă gura. Informaticiana îi făcu semn cu degetul pe buze.

Sanda mai încercă două variante, se strâmbă copilăreşte la una din ele şi o păstră pe cealaltă. Se întoarse spre consola de comunicaţii şi-i trasă câteva sarcini IT-istei:

– Maruşca, te rog trimite programul de zbor la Colea şi la Sanders, totul trebuie să meargă ceasornic – se opri cugetând cu un ochi închis, dădu din cap aşezându-şi parcă ideile şi continuă: Poţi să mi faci o legătură cu Taylor?

– Cum să nu, dacă nu am nimic în cale…

Chimista percută prompt şi aduse panoul la ora curentă. Mătură cu degetul linia imaginară dintre cele două staţii şi declară mulţumită.

– Avem o fereastră de 10 minute, mai mult decât suficient.

Marusia deschise rapid un canal de comunicaţie şi, vorbind în engleză, îl ceru pe şeful docurilor de pe staţia Rhea. Spre mirarea lui Cernat, Taylor avea un puternic accent scoţian fără nici o urmă din molfăiala americană. Vorbea exagerat de protocolar folosind expresii pompoase desprinse parcă din romanele cavalereşti:

– Sandra, my dear, nice to hear you…

Conversaţia continuă cordial cu propoziţii de genul: Cât mă bucur că te aud, love. Toate bune la voi? Dacă nu mă sunai tu, te sunam eu. Cu ce te pot ajuta, bonny lass?

Cernat trebui să-şi ascută bine urechea să poată înţelege ceva printre politeţurile somptuoase şi expresiile tipic scoţiene, în timp ce Sanda părea la ea acasă în limbajul dantelat răspunzând cu eleganţă fiecărui compliment. Se bucură la vestea că avea la dispoziţie trei docuri libere pentru a descărca mai rapid barjele, se asigură că descărcarea va merge strună în intervalul solicitat şi se lăsă înduplecată să aducă vreo 10 salate zdravene contra unei duzini de ciocolate. Încheie convorbirea cu un salut la fel de ceremonios şi-i aruncă Marusiei vestea cea bună:

– Maru, fetiţo, te-ai scos de o juma’ de duzină de ciocolată. Ţi-am spus eu că facem treabă bună cu sera. Tânjesc flăcăii lui Taylor după verzături ca oile ieşite de la iernat.

Femeile râseră cu poftă şi marcară victoria cu un hi-five energic.

– Dragii mei de acum puteţi bârfi cât vreţi, eu vă pup – îşi flutură degetele în drum spre ieşire.

Reporterul sări iute din scaun cu gând să o urmeze. Marusia îi aţinu calea ţintuindu-l înapoi pe scaun.

– Merge să se odihnească, abia a venit din cursă şi diseară pleacă iar. Are nevoie de o minte limpede, nu-i momentul să o interoghezi.

– Voiam să o întreb dacă mă poate lua şi pe mine.

Studiind programul de zbor, informaticiana îi tăie elanul:

– Are nevoie de tot spaţiul, chiar să vrea şi nu te poate lua. Uite! Trebuie să ducă zece tehnicieni de-ai Liubei. Nu dispera! Poate altă dată…

– La naiba… – pufni Cernat cu ciudă.

Mai rămase o vreme cu Marusia interogând-o nemilos despre trocurile pe care le făceau cu vecinii. Cu întrebări subtile încerca să afle dacă se făcea contrabandă masivă cu metan nedeclarat. Dornică de atenţie, femeia îşi slobozi limba, dar din răspunsurile ei reieşea că doar o cantitate mică nu era declarată şi că oricum mergea pe trocuri mărunte între vecini. Poate pe celelalte staţii…

Reporterul rămase o vreme pe gânduri ignorând total sporovăiala fără sens cu care-l potopea Marusia.

În jurul Titanului gravitau 7 staţii cam de aceleaşi dimensiuni. Toate erau dedicate prospectării şi exploatării pungilor de metan şi etan ce se îngrămădeau în apropierea scoarţei satelitului. Forarea nu era foarte dificilă şi gazele erau de foarte bună calitate. Cea mai mare parte mergea pe staţia de prelucrare ce orbita în jurul satelitului Rhea şi se transforma în valoroasa UDMH. Aşadar, toată producţia de hidrocarburi de pe staţiile din sistemul saturnian ajungea la SERTA şi era transformată în combustibilul atât de râvnit în întregul sistem solar. Toate informaţiile date de IT-istă, deşi insuficiente, nu scoteau la iveală înţelegeri secrete care să implice cantităţi uriaşe, cel puţin nu pe această staţie. Cel mai bine era să o însoţească pe Sanda şi să amuşine puţin direct în bârlogul ursului.

În timp ce reporterul îşi ticluia cu grijă planul, Ticu Pancev băgă capul pe uşă şi, cu un „iuhuuu” ascuţit, îl întoarse dintre gânduri.

– Porumbeilor, gata cu ciripeala! Vlăduţ, tataie, ai spus ieri că vrei să vezi cum „muncilim”. Iacătă ai ocazia. Ne pregătim să coborâm. Cine ştie, poate vezi şi un balaur. He, he, he! Un scutier în plus nu ne strică în bătălie. Te prinzi? – spuse geologul pe nerăsuflate cu un puternic accent maramureşan.

– Cum nu? – izbucni Cernat bucuros că i s-a ivit şansa unei evadări elegante de sub ploaia de bârfe a Marusiei.

Se despărţi grăbit de femeia ce-i trimitea bezele şi simula fluturări de batistă.

Îndepărtându-se pe coridor, geologul se bătu voiniceşte peste piept lăudându-se că l-a salvat pe bietul „dom’ reporter” din ghearele ghionoaiei de Marusia. „Dom’ reporter” se amuză copios şi-i strânse mâna cu recunoştinţă.

***

Naveta levită la un metru deasupra solului aşteptând cuminte să iasă cei trei bărbaţi înghesuiţi în costumele greoaie. Cu mişcări încetinite îşi prinseră corzile de siguranţă pe inelul din jurul stâlpului de ancorare după care se îndreptară cu mişcări caraghioase către mica movilă de instrumente.

Pancev înşfăcă un geosonar şi survolă suprafaţa uşor vălurită în căutarea apexului pungii de metan lichid. Îi făcu semn lui Dima Mureşan şi se chinui să înfingă un jalon. Desfăcu mai multă coardă şi porni să cerceteze altă pungă de metan aflată la vreo 30 de metri.

În zare, razele soarelui se oglindeau pe suprafaţa nemişcată a unui lac. Dacă nu ar fi fost ceaţa portocaliu-verzuie, puteai crede că te afli într-o zonă mlăştinoasă de pe Pământ.

Mureşan, ajutat de tehnicianul lui, instală pompa şi folosind o freză clasică acţionată electric, străpunse crusta subţire. Legat la containerul special situat în spatele navetei, furtunul izolat termic al pompei se umplu rapid înghiţind lacom sute de litri.

Din interiorul navetei, Cernat privea fascinat întreaga scenă şi asculta conştiincios explicaţiile lui Giovani care monitoriza zona şi menţinea naveta la altitudinea optimă.

– Uite că au început să extragă. Hai că tot e bine. Acolo e Ligeia Mare, frumos tare. Ştii, e format din metan lichid amestecat cu tot felul de porcării. Păcat că nu-l putem exploata, e prea „poluat”… ca o ciorbă cu prea mult zarzavat. Doamne că frumos e! Mai ales aşa cum bate soarele zici că-i un lac de acasă, în asfinţit… Şi când te gândeşti că afară sunt 180 de grade sub zero… Te apucă groaza. Pungile astea burduşite cu metan le-am ochit data trecută, mană cerească nu alta. Sanda le-a făcut analiza şi a spus că-s 99,9% metan. Îţi dai seama? A dat norocul peste noi. Şi-s câteva zeci. Hopa!

Pilotul se opri cu ochii pe un ecran cu care monitoriza împrejurimile. La suprafaţa lacului se forma cu repeziciune o umflătură imensă.

– Flăcăi, pe cai! Avem un balaur! – strigă îngrijorat celor de la sol apropiind de gură microfonul ataşat la cască.

– Eh, acu’ ţi-ai găsit. Pune spectrala pe el şi vezi ce-i. Dacă-i benign nu-i bai – se auzi vocea înfundată a lui Pancev.

Cernat simţi o nelinişte ciudată. Din toată documentarea lui reieşea că Titan nu fusese binecuvântat cu viaţă. Privea cum se ridică ameninţător suprafaţa lacului şi se aştepta să apară ceva hidos din adâncuri.

– La naiba – izbucni pilotul şi urmări cu atenţie indicaţiile unui dispozitiv de bord. Imensa bulă se fleşcăi şi lăsă în urmă o ceaţă albicioasă. Reporterul răsuflă uşurat. Nici urmă de vietate sau monstru. Balaurul băieţilor nu era altceva decât o emanaţie de gaze.

– Băieţi, strângeţi-vă fuga jucăriile că vine cianhidricul peste voi – vocea pilotului suna ameninţător. Se apropia cel mai cumplit duşman.

La auzul numelui ucigaş, lui Cernat îi reveni inima-n gât. Îşi aminti poveştile spuse de căpitanul Mărcuş.

Giovani coborî naveta ceva mai mult şi din spate se auziră bufnituri înfundate. Pe un ecran din bord se vedeau uneltele şi echipamentele aruncate în grabă de cei trei.

– Pi…sici pe gardul lui moş Anatol, izbucni mânios Pancev, care ar fi vrut să zică mai urât, dar se abţinu ştiind că este Cernat la bord. Mi-a stricat toate ploile. Încolo spre lac sunt încă vreo doişpe pungi grăsălane. Gata, măi ţâcă, suntem toţi. Dă-i drumu’! Du-ne pe partea cealaltă, la „floricică”. Am jalonat ieri ceva consistent.

Fără să iasă din costume, cei trei stăteau pe o rână în cala navetei. Îşi legară tuburile de alimentare cu oxigen în prizele speciale din pereţi şi pufneau furioşi. Păreau trei balene eşuate ce stăteau la taclale.

– Îi a treia-a oară săptămâna asta, nu-mi place deloc. Cum dăm de o pungă mai dolofană cum vine bau-bau… şi nemernicii ăştia care ne fac costumele tot nu au dat de cap mizeriei. La ce e bun costumul dacă nu rezistă la un strop de acid cianhidric. Să facă naibii un polimer mai bun. Călărim de-aiurea tot Titanul de parcă jucăm leapşa – îşi vărsă năduful Dima privind cu dispreţ mănuşa ridicată.

– Lasă nea Dima, ce tot boceşti ca o babă. Dacă ar merge totul strună, ne-am plictisi. Ce le-ai mai povesti nepoţilor? Am fost pe Titan, am extras metan, totul a mers uns, punct? Un pic de suspans nu strică – îl încurajă cu umor tânărul tehnician ceva mai dornic de aventură.

– Doamnelor şi domnişoarelor, lăsaţi bârfa şi cafeluţele şi poftiţi la treabă! Am ajuns la floricică – anunţă ceremonios Giovani.

Cele trei forme alunecară uşor din cală şi se prinseră de ţăruşul înfipt de micul tun al navetei. Măsura de siguranţă era obligatorie în câmpul gravitaţional extrem de slab al lui Titan, pentru că ţinea aproape atât aparatul de zbor cât şi lucrătorii de la sol.

„Floricica” era o formaţiune de bălţi de metan ce semăna bine cu o floare. Geologul reperă rapid jaloanele plasate în ajun şi rămas fără treabă puse umărul la instalarea celor două pompe.

– Ei hai că tot ne alegem cu ceva pe ziua de azi, răsuflă uşurat pilotul.

Cernat decise că nu deranjează procesul de extracţie dacă iese din muţenie şi începu să pună tot felul de întrebări.

– Aţi mai avut probleme cu acidul cianhidric?

– Ăhăă, suntem sătui. Am făcut tot felul de plângeri la Alianţă. Degeaba. Asta e… suntem… carne de tun. Prea puţin le pasă de noi. Le place teribil când le creştem conturile, dar când e vorba de siguranţa noastră… fac urechea toacă. Şnapani.

– Dar care-i buba cu costumele? Nu sunt etanşe?

– Problema nu-i costumul ci garniturile. Idioţii folosesc o mizerie de polimer care nu rezistă la cianhidric. Ei, să nu mă întrebi amănunte de-astea chimice că-mi prind urechile. Te lămureşte ea Sanda, dacă o avea timp. Ştiu doar să identific gogoloaiele de pe lac, că pe acolo îşi fac veacul, şi să citesc analiza spectrală. E moarte curată pentru noi. Băieţii de pe 3 au descoperit tărăşenia când le-a murit un om. Au crezut că a fost defectă garnitura şi când a făcut chimistul lor analiza a găsit porcăria. Noroc că izvorăşte numai din lacurile mari. Aici, printre bălţile astea, e linişte.

– Bine, dar sertanii, cum le ziceţi voi, nu v-au informat?

– Cine? Şmecherii ăia? Ne-au predat staţia şi au plecat cu lut în… fund. Parcă erau loviţi de streche. Nu ne-au spus nimic. Şi-au strâns catrafusele şi duşi au fost, de parcă se bucurau că scapă. Sunt convins că ştiau. Ducă-se pe pustii!

– Şi în cât timp dispare ceaţa?

– Ei, cum o atinge soarele face puf şi gata. Se diluează în atmosferă. Dar nu putem risca să mergem în zonă până nu suntem siguri.

– Aha, zise reporterul gânditor şi rămase cu ochii la ecranul ce prindea mişcările de afară.

– Giovani! Mai trebuie? – se auzi vocea lui Mureşan în difuzor.

– Vreo sută de litri şi gata. Fii pe pace, te anunţ eu.

– Hai flăcău, că mi-i degrabă. Nu vreau să spurc bunătate de costum.

– Ei şi dumneata acum, nu te mai ţine prostata? Dă-i drumul în scutec.

– Gura, câine! – îi tăie inginerul vorba pe un ton aspru.

– Uuups, na că am comis-o. Poate chiar are probleme săracul şi eu, ca un măgar, l-am dat în gât. Are să-mi rupă urechile când se întoarce – se destăinui uşor speriat Giovani cel şugubăţ.

Cernat urmări tăcut manevrele de revenire la bord întorcând problema acidului cianhidric pe toate feţele. Pentru ca reclama să iasă bine trebuia să elimine cu grijă orice menţiune la acest aspect sau mai bine se alia cu prospectorii să i convingă pe conţopiştii de la Alianţă să rezolve polimerul ăla nenorocit.

Pe măsură ce intra în noianul de informaţii, reporterul descoperea tot felul de clinciuri şi chichiţe lăsate de Alianţă în voia sorţii. Din păcate, pentru prospectori, erau sâcâitoare ca nişte pietricele în pantofi care, lăsate acolo, puteau provoca răni adânci, greu de vindecat. Deja îşi făcea procese de conştiinţă că se „vânduse” unor birocraţi. Miza pe marea lui putere de convingere pentru rezolvarea unor probleme de imagine, dar dacă apărea ceva mai urât trebuia să decidă de partea cui va defila.

Zdruncinătura provocată de clemele de andocare îl trezi din meditaţie. Întâi au ieşit plimbăreţii din spate, au trecut prin toate decontaminările şi duşurile posibile. Acum înţelegea Cernat la ce se folosea atâta apă. Containerul din spatele navetei fusese desprins înainte de andocare şi era remorcat prin spaţiu. Nici o parte a instalaţiei de prelucrare preliminară a metanului nu avea legătură directă cu habitaclul.

Chiar dacă nu au ieşit din navetă pe tot parcursul expediţiei, pilotul şi reporterul fură nevoiţi să treacă prin acelaşi proces de duşuire. Mureşan profită de ocazie şi-i aplică tânărului pilot o şfichiuitură de prosop ud peste spatele gol.

– Ioane, asta-i pentru că eşti gură spartă! – îi spuse îndesat inginerul.

– N-am vrut, pe bune! Nici nu m-am gândit! Mă jur! Nu ştiam că… – se căină Giovani ostoindu‑şi usturimea de pe spinare sub jetul de apă călduţă.

– Las-o moartă! Te-ai dus de la inima mea. Dispari, ticălosule!

Tânărul certat crunt se întoarse spre reporter şi murmură printre picături:

– Vai de capul meu, s-a supărat rău. Are ce mă împunge de acu’…

– Nu boci, muceo! Nea Dima nu e rău de scârbă. Până mâine îi trece – strigă Pancev în gura mare.

– N-ai să vezi! – îi replică maşinistul plin de năduf.

– Ei! Vlăduţ, tată, ţi-a plăcut pe Titan? Ce băftos eşti… ai văzut din prima un balaur. He, he, he! – se lăudă geologul încercând să acopere zgomotul apei.

– Da, da! Tare de tot. Mulţumesc băieţi – răspunse reporterul săpunindu-se energic.

***

– Deranjez? – întrebă Cernat de îndată ce păşi în navetă.

– Nu prea am timp, dar dacă tot te-ai ostenit până aici n-am să te alung – răspunse Sanda pe o tonalitate neutră fără să-l privească.

– Te-am supărat cu ceva? – încercă el o strategie de apropiere.

Femeia se întoarse către reporter şi-l măsură din cap până în picioare. Zăbovi o clipă cu capul înclinat, cugetând, după care ridică din umeri vrând parcă să spună „nu cred”. Reveni asupra ecranului pe care urmărea operaţiunea de cuplare a barjelor. Neluat în seamă, Cernat făcu ocolul cabinei apropiindu-se de câte un ecran ori dispozitiv încercând să înţeleagă la ce folosea.

Naveta de transport era mult mai mare decât cea de extracţie şi părea mai confortabilă. Probabil era concepută pentru călătorii de durată. Nu studiase în amănunt aspectul, dar aflase că unele navete au călătorit prin forţe proprii tocmai de la şantierele orbitale ale Terrei. Citi curios plăcuţa de identificare de la intrare, sperând să afle unde a fost fabricată.

– Cum a fost jos? – auzi vocea Sandei foarte aproape în spatele lui.

Se întoarse surprins şi bâlbâi un răspuns:

– Ăăăă, jos? Interesant! Am văzut şi un dragon…

– Vrei să spui balaur – îl corectă ea prompt.

– Da, da, balaur.

– Hmm, curios. Cam des apar în ultima perioadă. Lângă Ligeia, cumva?

– Acolo. Băieţii au spus că apar cam de fiecare dată când forează pungile din apropierea lacului. E normal?

– Dumnezeu ştie… au abordat zona aia de curând – o undă de îngrijorare se instală în vocea ei în timp ce privea concentrată un mic display situat lângă uşă.

– Probleme?

– Ha? Scuze, mă gândeam la ale mele. Am un bolţ de securizare slăbit şi mă gândesc să‑l schimb – se întoarse spre reporter şi continuă animată de o idee: Mă poţi ajuta!

– Eu? Nu am mai schimbat chestii pe la navete.

– Stai potolit, doar mă ajuţi să urc acolo sus şi-mi dai la mână uneltele, bine?

Fără să mai aştepte o confirmare, dispăru în compartimentul alăturat şi după câteva minute reveni îmbrăcată într-o salopetă neagră. În mână avea o trusă din care a scos un cilindru cu tot felul de şanţuri şi o unealtă complet necunoscută lui Cernat. Făcuse el ceva studii tehnice în tinereţe, însă nu s-a prins mare lucru de el, era prea atras de ştiinţele sociale şi politice.

– Unde trebuie să ajungi?

– Acolo – îi arătă un mic chepeng din tavan.

Îngenunchie şi-i oferi palmele făcute căuş.

– Hopa sus! – zise râzând.

Cu un pic de efort Sanda se strecură prin chepeng, îşi iţi capul prin deschizătură şi ceru cele două instrumente.

– S-a aprins ceva roşu pe panou – o atenţionă reporterul, dornic să fie de folos.

– Aha! Să-mi spui când se stinge!

La scurt timp semnalul luminos pâlpâi şi se stinse.

– Gata, s-a stins! – spuse el bucuros că poate ajuta.

– Ok! Atenţie, cobor!

Femeia alunecă prin deschizătura chepengului şi îşi sprijini piciorul pe palmele oferite de Cernat. După ce-şi eliberă mâinile, reporterul profită de ocazie şi sub pretextul unei dezechilibrări o prinse în braţe. Amuzată de „stângăcia” lui, Sanda simulă o căutătură critică şi se desprinse cu eleganţă din strânsoare fără să scoată un cuvânt. Îşi abătu atenţia spre panou şi continuă verificarea mormâind o mulţumire.

Cernat stătea buimăcit în spatele ei, adulmecând parfumul cu iz de scorţişoară pe care nu-l sesizase până acum. „Asta-i prea de tot, e aroma mea preferată”. Scutură energic din cap încercând să revină la realitate. Gândi rapid o strategie şi abordă problema pentru care venise de fapt.

– Mă gândeam să te întreb… Când ai posibilitatea… aş vrea să te însoţesc. Ăăă, adică spre Tethis sau Rhea. Nu-i grabă, când crezi că se poate.

Se răsuci spre el, cântări o clipă răspunsul.

– Acum sigur nu, poate la următoarea cursă. Asta ar fi undeva peste două zile, bine?

– Super! Mulţumesc! – izbucni fericit.

Sanda clătină dezaprobator din cap şi-i arătă uşa din priviri. A prins din zbor mesajul mut şi a luat-o din loc. Ajuns pe coridor auzi în urma lui un „mulţumesc pentru ajutor”.

Păşea ţanţoş, încântat de mica lui victorie ce avea să-i deschidă noi orizonturi de investigaţie şi cine ştie poate chiar… Cu un gest al mâinii îndepărtă gândul sprinţar cu aromă de scorţişoară. „Fii cuminte, Cernat. Ai venit aici la muncă, nu la distracţie!”

Va urma…

Cu drag, a dvs Luminiţa Dobrea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: