Gardienii lui Titan (partea 1) – Licarirea

DreamDesigner-Gardienii-lui-TitanÎn loc de prefaţă

Cu ceva timp în urmă, un prieten m-a întrebat: “De ce ai renunţat la chimie? Îţi plăcea atât de mult!”. Am bâiguit o frază nevolnică referitoare la viaţă şi ale ei meandre.

Abia cum realizez că în drumul meu, chimia a fost un pas necesar aşa cum este în acest moment informatica şi grafica. În copilărie, bunicul meu mi-a insuflat pasiunea pentru astronomie, iar de la mama am moştenit dragostea de lectură şi de imaginar. Tehnica m-a atras instinctiv, poate acea fărâmă de ADN patern a stârnit în mine curiozitatea de a studia şi înţelege orice mecanism.

Fiecare din aceste pasiuni sunt acum parte din mine. Mă definesc. Mă ajută să văd departe, dincolo de orizontul finit al unei banale meserii. Mi-au dezvoltat imaginaţia şi-mi dau puterea să păşesc cu încredere dincolo de lumea reală, fără teama că voi greşi.

În rândurile ce urmează veţi regăsi împletite toate aceste pasiuni ale mele pe care vi le ofer cu mare drag.

Cine ştie încotro mă vor purta paşii… ce alte meserii voi mai învăţa, ce alte taine voi pătrunde până mă voi simţi împlinită.

De aceea, dedic această povestire celor ce explorează viaţa căutând continuu noi orizonturi.

Motto:
Am căutat întotdeauna să transform orice dezastru într-o oportunitate. – John D. Rockefeller

Capitolul 1 – Licărirea

– Dorina, vezi pe unde umblă Vasilescu şi trimite-l la mine – spuse hotărât Robescu după care se lăsă pe spate. Spera să găsească în spătarul moale un pic de alinare la cumplita durere ce-i săgeta coloana.

Mări imaginea de pe ecran şi, fără să-şi schimbe poziţia, analiză cu atenţie câteva ecrane pline cu cifre. Nu-i plăcea deloc ce vedea acolo. De când a fost ales în funcţia de preşedinte al Alianţei Resurselor Saturniene, în urmă cu 3 ani, a urmărit cu mare grijă evoluţia prospecţiunilor şi exploatării hidrocarburilor de pe Titan. Cel mai recent raport i-a stârnit un val de îngrijorare.

– Nu-i bine, nu-i bine de nici o culoare… te-ai moleşit Robescule – concluzionă mormăind.

Aduse pe ecran alt raport şi săltându-se cu greutate de pe spătar, începu să compare valorile.

– De unde naiba…? – gândi cu voce tare, ridică sprâncenele stufoase, neverosimil de negre în comparaţie cu părul complet alb şi-şi ţuguie buzele nemulţumit.

Făcu un efort de voinţă şi se ridică de la biroul somptuos. Îşi trosni gospodăreşte oasele spatelui şi îşi abătu privirea spre fereastra generoasă. Un nor gri se lăţea peste vârfurile ascuţite ale turnurilor companiilor vecine. Nu i-au plăcut niciodată clădirile ca nişte ţepuşe hidoase ce păreau să străpungă cerul. Erau obscene…. păreau să violeze cerul. Din păcate nu avea cum să schimbe sediul Alianţei, ar fi însemnat un efort prea mare ce ar fi fost imposibil de justificat.

Parcurse cu privirea panourile uriaşe ce inundau oraşul cu imagini exagerat de colorate. Încercă să numere de câte ori apărea reclama cu tânărul prospector ce îmbrăţişa de mama focului o sondă saturnienă de hidrocarburi din care ţâşnea o arteziană de bancnote. După şase se plictisi şi gândi că oricum e o reclamă de-a dreptul cretină.

– Oribilă, ar trebui schimbată… mă doare-n cot de opiniile psihologilor… numai un idiot ar pune botul la aşa ceva – îşi spuse cu năduf şi se scutură oripilat.

Dincolo de uşă se auzi un zgomot ca o zgârietură pisică.

– Da, Dorina! Ţi-am spus să baţi ca oamenii, ce te sfieşti aşa? – se oţărî la secretara timorată ce nu îndrăznea să treacă pragul.

– Sper că nu deranjez, a sosit domnul Vasilescu – spuse repede şi se retrase aplecând capul dornică să scape de privirea critică a şefului.

– Să intre! Măi fato, nu te mai fandosi atât şi vezi să nu fim deranjaţi.

Cu obrazul dând din roşu în vişiniu, femeia se retrase de parcă ar fi vrut să izbucnească în plâns. Vasilescu se strecură abil pe lângă ea mulţumindu-i cu o înclinare a capului şi trase uşa după el.

Managerul tehnic al Alianţei era un bărbat costeliv pe care atârnau întotdeauna hainele. Privirea ca de vultur se potrivea de minune cu chipul scofâlcit şi nasul coroiat. Un păr aspru, puternic grizonat şi tuns scurt îi completa imaginea. Robescu îl văzuse de multe ori în timpul negocierilor şi de fiecare dată l-a asemuit cu o pasăre gata să înhaţe prada.

– Of, of, Dorina noastră… nu pricep ce-i aşa sfioasă. Ăştia de la Personal nu au văzut-o? – se plânse preşedintele dând din mână a pagubă, nemulţumit de noua secretară.

– Ei, lăsaţi şefu’, e sfioasă numai cu dumneavoastră. Pe noi ne spurcă şi ne manevrează cum vrea – nu se putu abţine managerul tehnic.

– Ei, da? Bine vă face – spuse amuzat Robescu.

– Şefu’, care-i problema? – întrebă precipitat Vasilescu de parcă se grăbea în altă parte.

– Ce-i Vasilescule? Ţi-i degrabă? Te înghesuie vreo nevoie?

– Ei, îl am pe Condratov în birou şi nu-mi place că l-am lăsat de izbelişte – se disculpă aruncând spre uşă priviri cu subînţeles.

– Lasă-l că nu moare. Are o armată de gealaţi care-i fac toată treaba. Poate aştepta. Dar ce? Iar a venit la cerşit de metan?

– Da! Şi am de gând să-l storc bine – spuse managerul frecându-şi pofticios mâinile.

– Vasilescule, tu ai văzut raportul ăsta? – îi spuse şi întoarse ecranul către el.

– REHS[1]-ul trimestrial? Cum să nu? Doar eu l-am semnat.

– Lasă vrăjeala cu semnatul, eu te întreb dacă l-ai citit… şi eu semnez o droaie de porcării pe care nu am timp să le citesc – îl luă tare preşedintele strecurând o doză mare de ironie în glas.

– L-am citit! – declară Vasilescu scoţând în faţă pieptul bombat.

– Şi? Nu ai nimic să-mi spui?

Robescu se aşeză pe unul din fotoliile destinate musafirilor şi îşi invită partenerul de discuţie să-i urmeze exemplul. Scormonindu-şi febril mintea după un răspuns, managerul prelungi voit mişcarea de instalare în fotoliu. Începu timid, analizând cu atenţie chipul şefului în speranţa că va observa o confirmare a bănuielii lui.

– Am observat o uşoară creştere a producţiei şi o scădere a numărului de prospectori noi. 3% şi -2,5%, dacă am ţinut eu minte bine.

– Mai încearcă – îl încurajă şeful pe un ton ce se voia glumeţ.

Preşedintele îl ştia că e un fin observator al chipurilor şi îşi păstra o mină detaşată evitând să-i dea vreun indiciu. Nasul acvilin se ridică de parcă adulmeca şi managerul trase aer în piept.

– Păi ce altceva să mai fie, şefu’? – se recunoscu învins.

Nu avea sens să o dea cotită. Prins în pregătirea negocierilor cu Condratov, citise raportul în diagonală, memorase doar datele principale şi le comparase rapid cu cele din raportul trecut fără a sesiza alte discordanţe.

– Ai văzut cifrele raportate de SERTA[2] pentru UDMH[3]? – îl zgândărî Robescu, mângâindu-şi zgomotos perii aspri ce începuseră să-i invadeze obrazul.

– Aaaa, asta era! – spuse uşurat Vasilescu. Păi am citit în comunicatul de luna trecută că şi-au deschis o nouă instalaţie, poate de aici apare creşterea.

– Pe bune? Nu serios! Chiar aşa? Nu mai spune, soro! – figura preşedintelui se schimonosi, iar vocea îi suna ca unei babe care se minuna de cine ştie ce veste extraordinară.

Managerului îi îngheţă sângele în vine. Brusc, realiză cât de ridicolă fusese justificarea lui. Au fost foarte rare momentele în care Robescu l‑a ridiculizat în aşa hal şi de fiecare dată s-a terminat cu de două ori mai multă muncă. Îl apucă groaza. Lăsă ochii în jos resemnat şi îşi admiră unghiile perfect curăţate şi lustruite. Ca un copil certat aştepta dojanele şi lecţia de management.

– Păi bine Vasilescule, tocmai de la tine nu mă aşteptam la aşa ceva.

„Începe!” – gândi el şi îşi ascunse capul între umerii ridicaţi de parcă se ferea de o posibilă lovitură. Ura să fie certat, mai ales când ştia că munceşte cât toţi ceilalţi manageri la un loc.

– N-am nici chef şi nici timp de morală. Cred că ţi-ai dat seama singur cât de tare ai sfeclit-o! Acum ar fi bine să ne punem creierele la treabă să descâlcim povestea asta. Cine ştie, poate iese ceva bun de aici.

Ochii de vultur ai managerului se aţintiră asupra bătrânul afacerist. Ştia că este maestru la transformarea dezastrelor în oportunităţi şi în acest moment Vasilescu întrezărea pe faţa preşedintelui sclipirea măreţiei. Lăsă umerii în jos abandonând poziţia defensivă. Pe moment a scăpat.

Sub impulsul ideii, Robescu se ridică din fotoliu şi se opri în faţa ferestrei.

– Acum că ţi-am deschis ochii… care-i părerea ta?

Revenind la atitudinea vulturească, Vasilescu începu să speculeze. Acesta era teritoriul lui. Raţionamentul şi puterea de deducţie erau punctele lui forte.

– Dacă au declarat că au o nouă instalaţie, înseamnă că cineva le furnizează metan de pe undeva. Producţia noastră de pe Titan e prea mică să poată acoperi necesarul lor. Putem bănui că au descoperit zăcăminte noi sau…

– Aşa, Vasilescule. Vezi că poţi? Sau…?

– Sau se face contrabandă. Ai noştri nu declară toată producţia.

– Bingo! – strigă Robescu împungând cu degetul spre manager.

– Ei, să nu fim chiar abraşi, am mai discutat problema asta în trecut şi vă amintiţi că am decis că le putem slăbi lesa băieţilor de pe Titan. Până la urmă îşi pun pielea în băţ pentru te miri ce… – le luă apărarea foştilor colegi amintindu-şi primii ani de carieră când îşi făcuse ucenicia pe staţia Titan5.

– Of, of, of… ce să mă fac eu cu tine? – se văită preşedintele privindu-l dezaprobator.

Managerul se opri vinovat, dar îşi luă inima-n dinţi şi continuă:

– Zău, şefu’! Nici chiar să-i jupuim de tot. Dacă aţi şti ce condiţii sunt pe staţiile alea, nu aţi mai spune aşa.

– Lasă balivernele, îi ştiu eu pe flăcăii tăi. Se hărnicesc numai când le iese lor banul gras şi cerşesc tot felul de amânări la plata redevenţelor.

Ţâşni în picioare oripilat de acuzaţie, decis să-şi apere oamenii până la capăt. Preşedintele îi făcu un semn împăciuitor şi-i arătă fotoliul.

– N-are rost să ne aprindem acum. Mai bine să găsim o cale să elucidăm misterul. Eu înţeleg să-i lăsăm dezlegaţi, dar să nu-şi închipuie că ne pot lua de fraieri. Măcar să ne lămurim că asta-i cauza. Dacă sertanii şi‑au dublat producţia… e lesne de înţeles că şi producţia de metan e dublă şi noi batem din buze ca fraierii.

– Eu nu cred. Nu cu echipamentele şi cu forţele umane pe care le au în prezent. Putem trimite un inspector să facă cercetări.

– Bună idee să trimitem pe cineva… idioată chestia cu inspectorul. Nu vreau să stârnesc apele prin Alianţă. SERTA nu trebuie să prindă de veste că ne-am sesizat.

Îngândurat, preşedintele îi întoarse spatele şi privea panourile publicitare. Într-o linişte deplină cei doi bărbaţi îşi storceau creierele în căutarea unei soluţii.

– Un inspector sub acoperire, ca prospector… nu, nu e bine… Dacă începe să pună prea multe întrebări, oamenii îl vor suspecta – încercă după un timp managerul ridicând un deget în sus.

– Să pună înrebări… nestingherit… Vezi, Vasilescule, ştiam eu de ce te-am chemat. Fără să vrei, scoţi din tine nişte chestii absolut geniale. Cine ar putea pune întrebări… nestingherit? Acum să te văd…

– Păi până la următorul transport avem timp să instruim un flăcău… asta e… îl facem prospector-spion şi gata.

– Ce-i Vasilescule? Ţi s-a strepezit mintea de la atâta gândit? Ori te încearcă vreo lene?

Vizibil ruşinat, bărbatul îşi lăsă umerii în jos, învins. Mintea îi lucra febril în căutarea unei soluţii. Cu ochii pe geam, Robescu înjură cu obidă reclama enervantă.

– S-o ia mama naibii de reclamă că tare-i tâmpă. Mă ţicnesc dacă o mai văd. Să-i spui lui Pintea să facă o reclamă deşteaptă.

– Şefu’! Asta-i! Reclama! Cine ne poate face cea mai bună reclamă?

– Ei, cum cine? Marketingul, agenţia de publicitate…

– Nu, nu… CINE NE POATE FACE RECLAMĂ? – vorbi rar, întărind cu grijă fiecare cuvânt.

– M-ai pierdut… Chiar nu pricep încotro baţi. Fii mai clar.

– Mass-media, şefu’! Putem trimite un „reporter” sub pretextul că vrem să atragem mai mulţi lucrători pe staţiile lui Titan – spuse cu însufleţire accentuând cuvântul „reporter”.

– Vrei să spui un reporter… un jurnalist?

– Nu, şef! Un inspector pe post de reporter.

– Nţţţ, nu e bine! Oamenii nu se vor deschide în faţa oricui. În schimb, sunt convins că îşi vor vărsa oful în faţa unui reporter celebru. E riscant al dracului, dar dacă o facem, măcar s-o facem lată. Ia să afli tu care-i cel mai popular reporter între găzari şi să-i facem o propunere. Mai avem două săptămâni până pleacă naveta. Discută şi cu fetele de la juridic să pună la punct un contract beton… beton armat să fie, auzi?

– Oare chiar e bine ce facem? Pe staţii se întâmplă multe chestii care ar putea să sperie potenţialii prospectori. Un reporter poate săpa unde vrem, dar mai ales unde nu vrem. Am senzaţia că ne tragem singuri preşul de sub picioare.

– Nu-ţi mai face atâtea griji. Îi punem sub nas o propunere… irezistibilă şi promisiunea unei exclusivităţi. Oricum informaţiile trec întâi pe la noi. Hai, fugi la treabă! Scapă de milogul ăla de Condratov şi caută-mi cel mai bun reporter de investigaţie.

– Am decolat! Să trăiţi! – salută Vasilescu bucuros că a scăpat de chelfăneală.

Privind cum se închidea uşa, Robescu mormăi pentru sine.

– Ai scăpat de beşteleală de data asta… noroc că eşti băiat deştept.

————————-
[1] Raport privind Extragerea Hidrocarburilor Saturniene
[2] Saturnian Energy and Resources Trust and Associates
[3] Unsymmetrical dimethylhydrazine, adică 1,1-dimetil-hidrazina, combustibil folosit în industria spaţială.
————————–

Capitolul 2 – Gladiatorul

 – Domnule preşedinte, a sosit domnul Cernat, reporterul – ciripi Dorina în comunicator.

– Să intre şi…

– Ştiu, voi avea grijă să nu fiţi deranjat – completă melodios secretara scăpată de tracul primelor zile de lucru.

Robescu atinse suprafaţa lucioasă a biroului şi făcu să dispară ecranul translucid. Se ridică şi îmbrăcă sacoul bleumarin ce stătea pe un suport din lemn lăcuit. Îşi aşeză colţul batistei din buzunarul de la piept şi îşi trecu degetele peste perciuni. Protocolul era foarte important pentru el şi îl respecta cu sfinţenie.

Pe uşă intră un tânăr longilin, cu părul cam lung pentru gustul bătrânului. Îmbrăcat într‑un costum gri, croit după ultima modă, nu părea să aibă mai mult de 40 de ani. Robescu îi întinse mâna în timp ce-l studia cu ochi de expert. Tenul îngrijit şi proaspăt ras, unghiile dichisite, pantofii sclipitori şi aerul de distincţie îl mulţumiră pe şeful Alianţei.

Din memo-ul lui Vasilescu aflase că fusese singurul corespondent de presă acceptat de revoluţionarii de pe staţiile jupiteriene. Cu cele peste 100 de transmisii live şi cam tot atâtea articole incisive din timpul revoltelor câştigase încrederea prospectorilor şi porecla „Gladiatorul lui Jupiter”.

Salutul lui Cernat sună ferm şi sigur:

– Bună ziua, domnule preşedinte.

– Pofteşte, domnule Cernat. Bună ziua. Mă bucur să te cunosc.

– Plăcerea este de partea mea, domnule preşedinte. Este o onoare să vă pot fi de folos – spuse reporterul cu politeţe studiată şi fără nicio umbră de umilinţă.

– Ştii de ce te-am chemat? – îl întrebă în timp ce-i făcea semn să ia loc.

– Mi-a comunicat dl. Vasilescu ceva referitor la o informare pentru un eventual reportaj de promovare a zonei Saturn – răspunse reporterul pe un ton degajat, urmărind atent reacţiile preşedintelui.

Cernat aflase despre şeful Alianţei că-i un vulpoi bătrân uns cu toate alifiile. Nu se temea decât că îşi va folosi celebrul talentul de negociator şi îl va prinde în vreo afacere cu tâlc. Se înarmă cu o atitudine neutră şi aşteptă continuarea discuţiei.

– Ai văzut ce mizerie de reclamă avem acum? – tatonă Robescu terenul arătând cu un deget peste umăr, spre geam.

– Cea cu prospectorul îndrăgostit de sondă? Are ceva potenţial… pentru o anumită categorie de lucrători – încercă reporterul o manevră la limita criticii dure.

– Hai să fim serioşi, e o porcărie. O ştii la fel de bine ca şi mine. Ne ajuţi să facem ceva mai deştept?

– Reclamele nu sunt în aria mea de expertiză, aş putea vă ajut cu un studiu, poate un reportaj.

– Asta şi vrem. Un film de promovare ar fi foarte util. Hai să nu ne pripim. Tu trebuie doar să aduni informaţiile şi să ticluieşti un text inteligent. Imagini sunt destule şi dacă e cazul mai completăm după. Am înţeles că eşti reporter de investigaţie… Adică un soi de detectiv… gazetăresc.

– Da şi nu. Detectivul dezvăluie informaţiile obţinute doar celui care-l angajează, pe când eu trebuie să le fac publice… altfel nu aş fi reporter.

– Ei, lasă acum chestiile etice. Ajungem noi şi acolo.

Cernat simţi o uşoară iritare în glasul lui Robescu şi realiză că va avea o misiune delicată. Se zvonea prin agenţiile de presă că se cam încing spiritele în marile exploatări de resurse şi‑i convenea de minune să fie în mijlocul evenimentelor. Era conştient că înainta pe teren minat şi că norocul lui va avea un preţ cam piperat, dar era dispus să rişte.

– Mai este ceva dincolo de acest reportaj? – încercă el o breşă directă în apărarea preşedintelui.

Preşedintele îşi luă un aer preocupat şi se codi înainte de a deschide gura.

– Ar fi nişte dileme, dar întâi vreau să ştiu cât eşti de hotărât să semnezi cu noi.

„Vulpoi bătrân… Aşa deci, ai început negocierea.”

– Puteţi să-mi arătaţi un draft de contract? Aş vrea să văd termenii, dacă se poate.

– Termenii sunt simpli, tot ce afli ajunge la noi şi tot noi decidem ce va apărea pe ecrane. Deci, o cesiune totală. În primă fază, ne transmiţi rapoarte săptămânale cu tot ceea ce afli. Abia când revii pe Terra, stabilim ce intră şi ce nu intră în reportaj.

Cernat rămase un moment pe gânduri şi decise că e momentul să atace frontal.

– Domnule preşedinte, eu zic să dăm cărţile pe faţă. Nu are sens să ne ascundem după deget. Văd că ocoliţi transmisiile live. Care-i povestea reală? Sunt probleme în sistemul Saturn?

Aparent luat prin surprindere, Robescu păru că vrea să dreagă busuiocul:

– Nu, nu-i nimic grav. Nu vreau să tulbur inutil apele cu zvonuri panicarde.

– Adică?

Bătrânul îl sfredeli cu privirea de parcă ar fi vrut să-i citească gândurile. Şterse un fir de praf imaginar de pe biroul lucios, îşi compuse o figură obosită şi jucă totul pe o carte.

– Uite care-i treaba. Te văd băiat dezgheţat şi-mi pun reputaţia în mâinile tale. Dacă decizi că nu vrei să semnezi cu noi, am rugămintea să nu dezvălui ceea ce vei auzi aici. Poţi să faci asta… pentru mine?

– Dacă nu aduce atingere gravă principiilor mele, o voi face – îşi construi Cernat o portiţă onorabilă de scăpare.

– Bun şi aşa, am convingerea că eşti de încredere – se declară învins preşedintele sădind în mintea reporterului acea sămânţă a complicităţii.

Pentru a-i stârni şi mai mult interesul, tăcu o vreme părând că-şi adună gândurile. Îl privi în treacăt şi se asigură că îşi savurează victoria. Continuă cu o voce de bunic sfătos ce spune poveşti nepoţilor:

– Ştii că băieţii noştri extrag metan de pe Titan şi apă de pe Tethis şi le trimit la SERTA care pune amoniacul şi în final obţine UDMH.

– Asta o ştie toată lumea, nu-i nimic secret în asta – remarcă aparent indiferent Cernat.

– Ei bine, nu bat cifrele. Producţia de metan abia suflă şi SERTA produce în draci. Ori cifrele lor mint, ori…

– Ori oamenii dvs fac contrabandă, corect?

– Ei, producţia nedeclarată de metan există, o ştim foarte bine. Ar fi bine să ne lămurim dacă a luat proporţii. Totuşi, mă tem că nu asta-i cauza. Ce nu pricep deloc este ce pun la cale şnapanii de la SERTA… Şi-au triplat producţia în jumătate de an… mă îndoiesc că au făcut-o de florile mărului. Plus că instalaţiile noastre nu ar avea cum să producă atât de mult metan…

– De ce nu discutaţi cu ei? Sau mai bine trimiteţi un inspector.

– Nu fi copil, nu mă pot strica la gât cu ei. Suntem în mijlocul perioadei de administrare şi nu e cazul să stârnim un scandal.

Statele participante la Convenţia Expraplanetară a Resurselor se succedau din cinci în cinci ani la preşidenţia câte unei alianţe şi la fiecare mandat era rost de căpătuială. Pe lângă guvernul implicat se îmbogăţeau toţi ceilalţi politicieni implicaţi. Orice oportunitate era exploatată la maxim, orice descoperire ştiinţifică menită să aducă profit era dezvoltată în mare secret până când statul iniţiator ajungea să conducă una din alianţe. Fiecare schimbare de conducere provoca adevărate vârtejuri economice. De când preluaseră ARS-ul, românii reuşiseră o creştere economică de 17%, fapt deloc de neglijat.

Conştient de implicaţiile unui scandal ARS – SERTA, Cernat cugetă preţ de câteva minute bune şi, simţind că are în mână un subiect promiţător, luă taurul de coarne.

– Sunt dispus să fac investigaţia, merg pe mâna dvs cu reportajul de acoperire. Am totuşi o condiţie.

Preşedintele îl privi cu interes.

– Borşul dvs intern, cu contrabanda, mi se pare un subiect… expirat… nesemnificativ, dar dacă se adevereşte bănuiala că SERTA umblă cu chestii necurate, vreau exclusivitate absolută asupra subiectului şi acceptul de a face publică tărăşenia.

Robescu gemu de parcă ar fi fost strivit sub o greutate imensă. Prelungi momentul de gândire pentru a urmări pe îndelete trăsăturile reporterului şi se hotărî să vorbească abia când acesta ridică nerăbdător sprâncenele.

– Numai după ce izbucneşte scandalul politic. Nu vreau să apară nimic în presă până nu fac demersurile oficiale. După ce voi depune toate actele pentru denunţare poţi să-i faci chisăliţă… asta dacă întradevăr ei fac mişmaşuri – condiţionă abil bătrânul.

Cernat consideră că a obţinut un compromis onorabil şi se ridică de pe fotoliu. Îl aşteptă pe Robescu să iasă din spatele biroului.

– Atunci batem palma. Tariful îl discut direct cu dl. Vasilescu, nu are sens să vă deranjez pe dvs cu astfel de detalii.

– Bine, bine. Succes şi ţinem legătura – spuse pe un ton ceva mai animat şeful Alianţei strângându-i energic mâna.

– Mulţumesc şi vă doresc o zi bună.

Preşedintele rămase sprijinit de colţul biroului privind cum se închide uşa după reporter. Revăzu în minte fiecare clipă a negocierii, puse în balanţă aspectele bune şi pe cele mai puţin bune. Într‑un final chicoti mulţumit:

– Nu-i rău pentru un coţcar bătrân. Ar fi fost loc de mai bine… măcar am obţinut ce am vrut… cu un preţ convenabil.

Prea puţin îi păsa de bani, reputaţia era tot ce-l interesa. Abătuse binişor atenţia reporterului de la o certă evaziune internă şi-l canalizase exact în direcţia dorită. Răsuci scaunul către fereastră şi se aşeză cu greutate. Pufni înciudat la norul întunecat ce-l priva tot mai des de strălucirea soarelui.

Capitolul 3 – Bătrânul cărăuş

Prins în febra pregătirilor de călătorie, Cernat nici nu simţi când au trecut cele zece zile. Cum nu era la prima ieşire în spaţiu parcurse mai facil lungul traseu al controalelor medicale, vaccinărilor şi aprobărilor. Refuzase categoric varianta „sleep travel”, voia să folosească cele 4 luni pentru o documentare atentă şi, de ce nu, pentru o mică vacanţă. Muncise mult în ultimul timp şi sărise peste concedii.

Încă din momentul lansării navei din docul orbital se familiariză cu zona pentru pasageri şi se împrieteni cu personalul. Deşi era construită într-un spirit spartan, nava deţinea totuşi câteva facilităţi cu vag iz turistic. Mare parte din prospectori îşi omorau timpul în micul cazino amenajat din două cabine dintre care a fost scos peretele despărţitor. Sala de mese se transforma la vreme de seară într-un soi de club unde se asculta muzică şi se serveau băuturi slab alcoolizate. Tot acolo, o dată pe săptămână, se instala un ecran mare pe care rula câte un film la solicitarea călătorilor.

Avea spaţiu restrâns de explorare, prospectorii treji erau începători şi nu prea aveau ce povesti aşa că se plictisi curând. Nu mai avea sens să prelungească concediul şi începu studiul amănunţit al istoriei Sistemului Saturnian.

Profită de legitimaţiile obţinute de la Vasilescu şi solicită acces la baza de date a navei. Impulsionat de nivelul înalt al credenţialelor şi impresionat de palmaresul reporterului, căpitanul dispuse instalarea unei console de acces în cabină şi chiar se oferi să‑l ajute în demersul lui.

Bătrânul cărăuş spaţial, înzestrat cu o memorie de invidiat, se dovedi un ghid excelent prin evoluţia încâlcită şi nuanţată a evenimentelor din ultimii 30 de ani.

Într-una din seri, după o cină frugală, Sergiu Mărcuş îl invită pe reporter în cabina lui şi desfundă o sticlă de frâncuşă din producţia familiei. Licoarea aurie cu arome fine ca de citrice şi miere de salcâm îşi coborî curând vraja asupra celor doi bărbaţi şi taciturnul căpitan se transformă, ca prin minune, într-un povestitor jovial.

Crescut la poalele Dealului Cătălinei, muncise de copil îngrijind podgoria familiei. Ambiţia şi dorinţa de afirmare îl îndemnaseră să părăsească locurile natale şi să urmeze o şcoală tehnică. Ucenicind în fabrica de piese aerospaţiale de la Târgovişte a prins drag de nave. Visa cu ochii deschişi. Voia să devină explorator… şi a reuşit. Primii 10 ani de carieră a tot explorat alături de diverse echipaje până când omenirea s-a săturat de explorat şi s-a pus pe exploatat. La vremea aceea obţinuse brevetul de căpitan şi i s-a propus şefia primei nave ce avea să facă legătura dintre docurile orbitale şi staţia Titan1 (singura staţie la acea vreme).

În 20 de ani de cărăuşie a ajuns să ştie fiecare ungher al sistemelor Jupiter şi Saturn. Cele mai multe misiuni erau pentru staţiile lui Saturn, dar de multe ori folosise gravitaţia lui Ganymede pentru scurtarea călătoriei. Povestea mândru că reuşea să împletească frumos cele două mari pasiuni ale lui. De la sfârşitul lui septembrie şi până pe la mijlocul lui martie era pe drumuri, iar vara îşi agăţa bereta în cui, îşi lua pălăria de paie şi se ocupa de podgorie. Aranjamentul îi convenea de minune. Putea fi alături de familie mai bine de cinci luni pe an şi nu-i mai ardea sufletul după expediţii în necunoscut.

Când Cernat aduse vorba de traiul prospectorilor, Mărcuş pierdu din voioşie şi cu durere în suflet povesti câteva întâmplări ce avură darul să-l îngrozească până şi pe încercatul reporter. Tineri îmbătrâniţi înainte de vreme, copii malformaţi concepuţi în relaţii stupide, cercetători cu minţile rătăcite de cine ştie ce sindrom, familii distruse, sărăcie cruntă, boli bizare şi multă exploatare. „Uriaşii sunt cumplit de răzbunători. Dacă-i mai zgândărâm mult or să prăvale peste noi cine ştie ce molime” încheie căpitanul şirul de poveşti de groază, coborând sprâncenele stufoase peste ochii cenuşii.

„Ei, zău aşa, căpitane. Că doar nu au fost numai grozăvii, trebuie să fi fost şi întâmplări frumoase… nunţi, botezuri, chiolhanuri de sărbători…” încerca reporterul să-i ridice norul întunecat de pe frunte. „Au fost, au fost şi de-alea, dar ştii cum e omul, le ţine minte pe alea rele, arză-le-ar focul.”

Bătrânul căpitan prinse drag de Cernat care-i amintea de unul din feciorii lui. Întâlnirile de după cină deveniră un obicei şi depănând amintiri seară de seară, călătoria trecu mai lesne. Nedumeririle adunate de reporter în studiul de peste zi erau iute lămurite de Mărcuş, care pe lângă o bună memorie, fusese înzestrat de natură cu o gândire sănătoasă şi o mare putere de analiză. În miile de ore de singurătate, bătrânul îşi ascuţise mintea prin studiu şi lectură, de altfel singurele remedii împotriva ţicnelii, după cum singur avea să recunoască. Străpungea cu uşurinţă orice încâlceală politică şi-i desluşea cu limpezime adevărata cauză. În cele aproape trei luni au parcurs împreună întreaga istorie a explorării şi exploatării celor doi coloşi ai sistemului solar.

La despărţire, îl îmbrăţişă ca pe propriul prunc şi-l povăţui părinteşte. „Vlăduţ, tată, fii cu băgare de seamă. Păstrează-ţi mintea limpede şi ochiul treaz. Dumnezeu să te aibă în pază!”. Îşi şterse pe furiş o lacrimă atârnată de gene, după care strânse bărbăteşte mâna reporterului ce nu mai contenea cu mulţumirile şi urările de bine.

Transferul pe staţie avea să fie făcut de o mică navetă cu doar două locuri la care fusese remorcat şi containerul cu mărfuri. Fără a încetini, nava ce-l purtase până aici şi bătrânul ei căpitan, aveau să-şi continue drumul către celelalte staţii.

Capitolul 5 – Locul faptei

Primirea pe Titan5 a fost neaşteptat de caldă. Vestea că „Gladiatorul” avea să le calce pragul avu darul să-i bucure pe membrii echipajului. S-au înghesuit cu toţii în apropierea docului, dornici să-l cunoască pe cel care suferise alături de ortacii năpăstuiţi de pe staţiile lui Jupiter. Nu mai conteneau cu laudele şi sperau să facă din Cernat purtătorul lor de cuvânt.

Bagajele i-au fost luate rapid de un bărbat costeliv, pe nume Pancev – un geolog teribil de guraliv (de fapt titanolog, doar că din reflex tuturor celor care cercetau rocile şi mineralele încă li se spunea geologi indiferent de locul unde-şi practicau meseria).

– Tiii, ce onoare, dom’le! Mare onoare! Auzi, tu! Să vină Gladiatorul la noi… Nea Dima, ce ţi-am spus eu că-i el. Se ţinea el Vasilescu băţos să nu ne spună, dar l-am prins. Vlăduţ, băiete, lasă că avem noi grijă de tine. Tu eşti de-al nostru. Ştiu eu…

Îngrozit de avalanşa verbală a lui Pancev, Cernat privi rugător către şeful staţiei.

Dima Mureşan, inginer mecanic de exploatare cu mare experienţă, deţinea funcţia de conducere încă de la preluarea staţiei de la SERTA. Cam de aceeaşi vârstă cu Mărcuş, Mureşan era un tip voinic, cu voce puternică şi chip blând.

Îi făcu semn geologului să ducă bagajul şi-l prezentă pe reporter colegilor din echipaj. Fără să piardă vremea, îi trimise pe toţi la descărcat containerul. După ce-l instrui bine, îl lăsă pe Cernat în faţa uşii cabinei ce-i fusese desemnată, alungându-l pe gureşul geolog la culcare. Conform ceasului staţiei, oamenii ar fi trebuit să se pregătească de odihnă, după o zi grea de muncă.

Uşor debusolat din cauza diferenţei orare dintre navă şi staţie, îşi făcu de lucru printre bagaje, desfăcând şi înghesuind lucrurile pe rafturile minusculei cabine. Tresări când auzi trilul electronic ce-l anunţa că are vizitatori.

– Sper că nu deranjez. Nici nu ştiu cum să-ţi spun, dl. Cernat, Vlad… – se scuză femeia blondă ce înţepenise parcă în cadrul uşii ţinând o tavă în mână.

– Poţi să-mi spui Vlad – îi răspunse şi-i făcu semn să intre.

– Eu sunt Marusia. Îmi pare bine. Ţi-am adus ceva de-ale gurii.

Puse tava pe un colţ al consolei şi vizibil emoţionată întinse mâna.

– Te pot ajuta cu ceva?

– E în ordine, mă descurc – îi strânse mâna micuţă cu unghiile vopsite într-un roşu imposibil.

– Ştii, băieţii sunt în cantină la o partidă de cărţi, dacă te plictiseşti… – îi spuse dornică să înceapă un crâmpei de conversaţie.

– Credeam că s-a dat stingerea.

– Ei, oficial… dar cui îi arde de somn cu aşa musafir…

Curios să-şi cunoască viitoarele subiecte de studiu, Cernat cedă invitaţiei timide şi se lăsă condus pe culoarele staţiei. Spre surprinderea lui în jurul meselor erau adunaţi aproape toţi cei care-l întâmpinaseră la sosire. Iute de picior, geologul îl preluă din uşă şi nu slăbi strânsoarea braţului până nu îl aşeză la masa „specialiştilor”.

– Ha, ha! Gata, al nostru eşti. Giovani, tată, ia strânge tu cărţile alea că avem treabă. Maruşcă, iubire, fii bună şi pune tu la băieţi o gustărică şi câte-o cinzeacă de-aia straşnică din clondiru’ lu’ băiatu’.

Pe chipul ascuţit al geologului se putea citi o bucurie fără margini. Părea un şoricel fericit, în faţa unei roţi imense de caşcaval. În câteva clipe masa se umplu cu bunătăţi, abia descărcate de pe navă. Cele câteva ceşti de inox ce ţineau loc de pahare răspândeau un miros pătrunzător, de alcool tare.

– Vlăduţ, puiule, ia vezi tu ce pălincă adevărată se face pe la mine pe acasă. Marfă adevărată de Maramureş… – îl îndemnă pe reporter cuprinzându-l de după umeri într-un gest familiar. Hai noroc!

Năpraznica băutură se evaporă înainte să-i ajungă în stomac. Simţi cum îşi pierde răsuflarea. Sub privire amuzate ale lui Pancev, lăsă ceaşca pe masă şi, cu gâtlejul în flăcări, înşfăcă o bucată de muşchi afumat pe care o înfulecă lacom, încercând să scape de arsură.

– Ei? Aşa-i că frige? Mai băuta-i tu aşa licoare?

Încântat de efectul avut asupra reporterului, îşi frecă mulţimit palmele şi pescui de pe masă o fâşie de şoric. Incapabil să scoată o vorbă, Cernat făcu semne disperate Marusiei să-i aducă nişte apă.

– Ticule, iar otrăveşti oamenii cu pacostea ceea de pălincă? – vocea lui Mureşan îi făcu pe toţi să tresară.

– Ce otravă, neică? Asta-i marfă de calitate – se oţărî insultat maramureşanul.

– Ia să-i fac eu o analiză spectrală şi ţi-o spune eu dacă e marfă de calitate. Giovani, ridică-te să-ţi aştern… Acu’ dacă tot te-ai ridicat, adu-mi şi mie o ceaşcă şi vezi de scrumbia cea dolofană că mi-i aşa un dor de Dunăre.

Îmbufnat, mezinul grupului îi făcu bătrânului pe plac.

Adulmecând pofticios băutura din ceaşcă, inginerul privi în jur şi dădu cu ochii de un bărbat care stătea abătut la o masă de lângă uşă.

– Doctore, las-o încolo de supărare, hai cu noi la o pălincă… Face Ticu cinste.

Bărbatul înalt şi ciolănos, cu un păr negru ca pana corbului ce contrasta puternic cu obrazul alb, îşi îndreptă cu greutate spatele şi se ridică fără tragere de inimă. Sprinten, tânărul Giovani îi cedă scaunul pe care abia se aşezase şi porni în căutarea altuia prin vecini.

Grijuliu, înainte de a pune ceaşca la gură, şeful mai privi încă o dată în jur şi strigă spre colegii de la celelalte mese:

– Copii, voi aveţi de toate acolo?

– Da, da, fii pe pace, nea Dima. Poftă mare!

Mulţumit că toţi sunt în ordine, savură tacticos „otrava” maramureşană, îl lăudă zgomotos pe geolog şi îl îndemnă pe doctorul cel tăcut să servească.

Prin grija lui Mureşan, Cernat află numele şi funcţiile tuturor celor din cantină. La bordul lui Titan5 erau 28 de suflete. „Acum, 29 cu tot cu tine” ţinu să-i precizeze Pancev.

După ce-l descusu bine pe reporter despre scopul şi durata vizitei, Dima îl lăsă pe mâna geologului care-l bombardă cu tot felul de întrebări despre aventurile din sistemul jupiterian.

Vrăjiţi de poveştile depănate cu talent, locuitorii lui Titan5 lungiră mica şuetă până aproape de miezul nopţii, când nea Dima decretă că e cazul să „lăsăm omul să se odihnească… că o fi obosit de atâta drum… şi mâine trebuie să mai şi muncim”.

Aşa era… pentru Cernat abia de acum începea adevărata muncă.

Va urma….

Cu drag, a dvs. Luminiţa Dobrea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: