În ziua aceea am devenit slayer (2)

wizardDedicăm aceste rânduri lui Gabi, un prieten minunat care ne-a ajutat să pătrundem tainele multor jocuri.

Transcris în cod, prin flux de date rătăceşte,
Mii de troieni şi backdoor-uri tocmeşte…
Cu-n singur gând – urma să îşi piardă,
C-o simplă grijă – mintea să nu-şi ardă.

citiţi prima parte la În ziua aceea am devenit slayer (1)

Şi acum continuarea care a fost realizată în colaborare cu Andrada-Cristina Dobrea prin grija căreia au fost creionate descrierile şi scenele din MMORPG. Copile drag, bine ai spus cândva: jocurile sunt mai utile decât crezi!

Încă de mică mi-a plăcut să mă pierd printre miile de lumi concepute de minți mai mult sau mai puțin strălucite. Petreceam zile întregi cutreierând fiecare cotlon accesibil, asimilând fiecare bit de informație care îmi ieșea în cale. Eram de-a dreptul fascinată de imaginația altora și îmi plăcea să descopăr obsesiile programatorilor. Unii alocau majoritatea resurselor pe grafică și design, plănuind minuțios fiecare clădire și copac care avea să îl planteze în versiunea finală. Alții se axau mai mult pe sistemul de luptă, dezvoltând tehnici, vrăji și arme care mai de care mai maiestuoase.

Am ajuns mai târziu la concluzia că fiecare joc, fiecare lume creată e o fantezie adusă la viață, o fantezie pe care o pot trăi milioane de oameni simultan, o fantezie care, preț de câteva ore, devine realitate pură.

Tot de pe atunci mi-am făcut un obicei din studiatul avatarelor. Cercetam fețele jucătorilor cu o sete aprigă, încercând să le aflu adevăratele trăsături și caractere. Vedeam ce înseamnă perfecțiunea fiecăruia și o foloseam ca inspirație pentru perfecțiunea mea.

Da, pe atunci eram destul de preocupată cu înfățișarea mea din mediul virtual și încercam constant să fac cele mai bune alegeri, de la culoarea și forma ochilor până la mărimea urechilor. Asta până când adevărul m-a lovit drept în față ca un fulger bine plasat. Mi-am dat seama că aparențele nu înseamnă totul și am început să mă concentrez pe luptă și strategie.

O fată trebuie să fie și fioroasă, nu doar frumoasă!

Gândurile mi-au fost întrerupte de lumina orbitoare ce a invadat întunericul dintre lumi.

Mi-am atins destinația.

Plămânii mei tânjeau după aer și încercau să iasă din cușca strânsă a tunelului. Ai crede că, după decenii de evoluție și cercetare continuă, cineva ar fi găsit o soluție în ce privește tranzitarea prin tunel. Criticile mi-au rămas pe limbă când am revăzut orașul.

Nu… nu mai era ca înainte…

La începuturi, Pandora fusese coroana oraşelor din RPG-uri. Dezvoltat pe cea mai avansată platformă grafică accesibilă la acea vreme, definise un etalon de calitate pentru toate jocurile următoare. Programatorul, rămas anonim și nedoritor de faimă, a dovedit o îndemânare încredibilă în a reda realitatea lumii fizice, atenția lui pentru detalii fiind de neîntrecut.

Pandora fusese construită pe o matrice medievală, cu un adevărat fler arthurian. Clădirile opulente erau înconjurate de curți imense, cu o iarbă de un verde viu absolut, presărată cu nuanțele firave și dulci ale trandafirilor și irișilor. Drumurile se încolăceau înșelător, trecând prin cotloane ascunse și uitate, dar care duceau, într-un final, în inima orașului – Piața Nemuritorilor. Amuzant nume, dacă te gândești că drumurile seamănă cu capetele Hidrei, întinse cu disperare către Heracle.

La apogeul popularității, Piața Nemuritorilor era centrul lumii virtuale, fiind zilnic vizitată de peste două milioane de IP-uri unice. De aici cumpărai cele mai bune arme și armuri, iar felcerii făceau cele mai puternice poțiuni de viață și mana. Tot aici te puteai antrena cu cei mai buni. În Arena Înecată, amplasată strategic sub uriașa fântână puteai provoca unul dintre primii zece playeri de pe server.

Ah! Fântâna…

Un adevărat monument de arhitectură virtuală, Izvorul Poveștii era considerat, pe drept, cireașa de pe tort.

Din apele sale tâșneau lupte antice între cavaleri, între zei, între giganți, care se ridicau până la ceruri, pentru a coborî din nou în adâncuri, într-un ciclu infinit de viață și moarte, de naștere și pierire. Cavaleri în armuri de aur doborau neobosiți valuri peste valuri de goblini și orci. Regi și regine se închinau zeilor antici și le cereau mântuire. Vrăjitori conjurau puterea elementelor pentru a supune armate. Învăluite în lumina soarelui și a lunii poveștile se derulau neîntrerupt în fața raiului și a pămâtului, cântând despre onoare și vitejie, despre cunoaștere și putere.

Acum, Nemuritorii erau condamnaţi la uitare. Poveștile se derulau doar pentru NPC-uri și cei câțiva veterani rămași fideli Orașului Infinit. Hangiul, Felcerul, Fierarul și bătrâna Maică Stareță își continuau existența cu sârguință, ridicând ocazional ochii spre fântână, rememorând gloria trecutului. Aerul era greu, norii se prăbușeau peste ei, dizolvându-se într-o ceață groasă.

O voce nouă mi-a atras atenția. De cealaltă parte a fântânii, un bard îşi plângea amarul zdrăngănind o lăută dogită.

Hmmm, un NPC nou?

L-am privit cu luare aminte, ceva nu se lega… Sub pretextul că pun întrebări tuturor personajelor, ca un biet începător, am făcut ocolul pieţii fără să-l pierd din ochi pe scripcar. La un moment dat un puşti s‑a apropiat de el şi i-a pasat ceva. M-am apropiat de fântână cu plosca pe care tocmai o cumpărasem de la felcer. Aplecându-mă să-mi iau apa necesară pentru primul quest, am zărit un mic defect grafic în lemnul lăutei.

Aha! Deci PapaBear şi-a răspândit gonaşii în toate ungherele magistralei. Înseamnă că e groasă treaba…

Mi-am stors creierii să-mi amintesc dacă nivelul secret a fost desconspirat vreodată, m-am rugat ca PapaBear să nu fi aflat încă de el şi am pornit în lunga călătorie către portalul dosnic.

A urmat o goană nebună după căpcăuni furioşi, zombi stârniţi din morminte şi domniţe care se cereau salvate. Dincolo de farmecul primelor două nivele s-a instalat plictiseala şi obişnuinţa.

Nu-i de mirare că puţini erau cei care ajungeau să cunoască portalurile ascunse.

În cel de-al patrulea oraş bardul a fost înlocuit cu un cerşetor ponosit dornic să împărtăşească oricărui trecător secretul unei comori iluzorii. Am mirosit capcana, l-am ocolit în grabă şi mi‑am văzut de joc pătrunzând în jungla garnisită cu monumente mayaşe.

La capătul unui drum istovitor a trebuit să lupt feroce cu un quetzal uriaş care păzea trecerea spre nivelul următor. Ceea ce nu ştiau profanii se afla bine dosit într-o colibă din apropierea portalului de nivel.

Am privit cu mare atenţie în jur, am răscolit bine toate tufele şi am scotocit toate colibele să mă asigur că nu mai există o altă pereche de ochi care să vadă intrarea ascunsă. Am păşit în colibă şi am simţit cum se desface podeaua sub picioarele mele.

La naiba! Ce mă enervează genul ăsta de portal.

M-am rostogolit pe iarba plină de flori şi m-am izbit de piciorul unei bănci de piatră.

***

– Mda, două ore şi 13 secunde… tot nu ai reuşit să-ţi îmbunătăţeşti tehnica de joc. Precauţia asta a ta… Am îmbătrânit aşteptându-te.

Pe bancă stătea un vrăjitor cu plete sure, îmbrăcat într-o robă indigo presărată cu tot felul de simboluri magice. În mână purta un toiag decorat în vârf cu un cristal uriaş. Sub sprâncenele stufoase, ochi negri ca tăciunele sclipeau poznaș, dând de gol o urmă de tinerețe, protejată cu sfințenie de toate mizeriile vieții. L-am măsurat dintr-o privire şi l-am luat la rost arătând spre cristal:

– Îţi convine să comentezi, după ce ai în pus gheara pe unicul cristal de teleportare din tot jocul.

– Ei, şi tu cum aveai să te distrezi puţin.

– Sigur, fix asta grijă îmi mai lipsea acum.

– Ia spune, care ţi-i năcazul?

– Uite caut un amărăştean.

– Aşa şi? Te-ai gândit că aş fi cel mai în măsură să te ajut cu un mizilic ca ăsta?

Vocea îi suna cumva iritată că-l deranjasem pentru atâta lucru.

– Dacă mă asculţi până la capăt poate ne lămurim.

– Hai! Fuga că mi-i degrabă!

– Mda, ocupat tre’ să mai fii de când te-ai pensionat, i-am tăiat-o sec.

M-a privit câteva clipe şi mi-a făcut semn să continui. Nici urmă de negare sau scuză.

– Umblă vorba că bântui fluxul cu un scop măreţ. Căutându-mi dispărutul, am dat peste Bloh. Cică vrea să împingă şi el la căruţa ta. Pe mine nu mă interesează cruciadele voastre atâta timp cât nu ne călcăm pe bătături. Ai vreo treabă cu Chircea?

– Ăsta cine-i?

Am simţit în întrebarea lui antica tehnică japoneză: fac pe prostul poate-mi spui tu… să văd cât de mult ştii tu.

– Ascultă omule, nu mă lua pe mine cu d-astea. Ai sau nu treabă cu el?

– Am!

– De tot sau numai o vreme?

– De tot!

– Nasol! E dispărut… sau „dispărut dintre noi”?

– Doar dispărut!

– Şi starea asta îţi este utilă?

– Musai!

Am pufnit a pagubă.

Deci omul e în viaţă, dar îi va fi alterată complet identitatea, mi-am tradus eu.

– Te-a solicitat el?

– Nu, aşa mi-a venit mie pe chelie.

Începuse să mă calce pe nervi învârteala asta pe după deget.

– Uite care-i treaba, putem să ne jucăm de-a baba oarba până poimarţi, ştiu că-ţi place la nebunie. Mai bine spune-mi ce naiba pui la cale şi lasă-mă pe mine să decid dacă se merită să ţi-l las ţie pe amărăştean sau nu.

– Hai nu te botoşi. Voiam să mă asigur că nu eşti legată „afectiv” de el.

– Afectiv pe naiba, mai degrabă olfactiv. Tre’ să-i dau de urmă şi atât. E ciocârlie într-un proces de corupţie.

– Te-ai apucat de ogărit? Se plăteşte bine?

– Nu suficient, dar nu-mi strică puţină mişcare.

– Şi cine-i la capătul lesei? PapaBear?

– Frate, eşti cu sorcova! Mă ştii pe mine că suport zgarda?

– Mă gândeam eu…

– Hai nu mai arde gazul de pomană şi dă drumul la basm.

– A fost odată ca nici…

M-a privit pe sub sprâncene analizându-mi reacţia. Ostentativ m-am aşezat mai bine pe bancă dându‑i de înţeles că nu am de gând să abandonez ideea.

– Bine, ai câştigat… dar numai pentru că suntem prieteni de aşa multă vreme şi am oarecare încredere. Uite care-i treaba. M-am săturat de atâta panaramă prin MV şi mi-am pus în cap să scap de ea.

– Cum adică să scapi? Dacă nu exişti în MV, nu exişti… punct! Şi un copil de 3 ani ştie asta.

– Crede-mă că există viaţă şi dincolo de MV…

– Dăăă, oare? Normal că există, îi văd pe omuleţi în fiecare zi: merg la şcoală, la servici, la plimbare… dar fără MV nu ar avea nici de unele. Nu ai identitate – nu ai bani, nu ai bani – nu ai păpică… Mai e cazul să continui?

– Ştii că există oameni care nu sunt înregistraţi în MV şi o duc foarte bine?

– Unde? În Patagonia? Până şi acolo s-a trecut totul în MV. Frate, ţi s-a urcat la cap aerul de Comore…

– Mă simt mai bine ca niciodată. Eu trăiesc zi de zi între aceşti oameni.

– Care oameni? Poate vrei să-mi spui de fermierii care produc hrana pentru oraşe, dar şi ăia trăiesc tot de pe urma comerţului în MV. Iar dacă vorbeşti de nenorociţii din lagăre… să fim serioşi, aia nu se poate numi viaţă.

– Ştiu că îţi este greu să digeri o existenţă fără MV, practic te-ai născut în ea. În afara oraşelor, pe insule, prin junglă, în savană există oameni care trăiesc pur şi simplu. Fără să depindă de coduri, conturi, parole şi tokenuri. Muncesc, mănâncă, se distrează, se roagă, se căsătoresc, fac prunci. Unii chiar călătoresc.

– Şi fac toate astea fără să se lege la nimic, nici măcar la un terminal? Păi de unde au bănuţi? Cum îşi comandă mâncarea, hainele? Cum îşi organizează călătoriile?

– Fiecare cu abilităţile lui, unii produc mâncare şi o dau la schimb pe haine. Alţii fac bijuterii, alţii sunt cântăreţi. Nu există bani. Fiecare contribuie cu ce ştie să facă.

– Asta-i prea de tot. Sună aşa… primitiv. Nu cred până nu văd!

– Offf, Toma! Dacă îţi spun că aşa se întâmplă, păi aşa-i! Zău, parcă ne-am cunoaşte de acu’ juma de ceas.

– Mă uit la tine şi mă minunez. Nu cumva ţi-a făcut PapaBear creierul pane?

– Ar vrea el! Dar să n-o lungim, mai bine să văd ce pot face. Nu promit nimic. Sunt multe variabile de luat în calcul, mai ales că nu ştiu dacă vrei să rămâi acolo.

– Să rămân? Nici vorbă! Ce-aş putea face în afara fluxului?

– Mai vedem. Ţine tokenul ăsta. Să-l instalezi în consola reală. Fii pe pace că e inofensiv. Aşa te pot găsi mai în siguranţă.

– Stai să stabilim…

– Nu stabilim nimic acum… valea!

Şi-a îndreptat cristalul spre mine şi m-am pomenit în mijlocul biroului.

***

– Naiba să te ia cu cristalul tău cu tot! – am urlat furioasă izbind cu piciorul în podeaua virtuală.

Pârdalnica drăcovenie a şters din cache-uri orice urmă a călătoriei mele în grădină. S-a dus naibii tot planul meu de a scormoni după restul de adresă MAC în bufferi. Singura dovadă pe care o aveam era nenorocitul ăla de token.

Fie! Facem cum spui tu! Blestemat să fii!

Mi-am smuls de pe mine mizeria de outfit, am aruncat-o în shredder ridicând bariera de protecţie şi am iniţiat deconectarea.

Întoarcerea în cutia de chibrite, pe care o numeam apartament, mi-a provocat un val de greaţă. Am închis sistemul de operare ascuns şi am revenit în sistemul mamă. Mesageria clipea enervant.

Să te ia naiba şi pe tine!

Am ignorat cu totul mesajul de la Varujan, mi-am scos casca şi încercând să respir cât mai controlat am făcut câţiva paşi spre fereastră. În întuneric forfota se mai potolise. De pe suprafaţa geamului mă privea propria reflexie. Ochii lipsiţi de strălucire erau adânciţi pe faţa palidă şi scofâlcită, încadrată de părul aproape alb, tuns scurt.

Ar trebui să mănânc ceva…

Am scos din răcitor fructiera şi am încercat să înghit câteva boabe de strugure.

Oribili!

M-am uitat la etichetă şi mi-am promis să nu mai cumpăr în veci de pe acel site. Gustul de chimicale era atât de puternic încât am fost nevoită să beau toată apa din sticlă.

– Nu înţeleg cum se îngraşă ăştia cu aşa ceva! – am bombănit privind oripilată pe fereastră.

Mult prea obosită şi scârbită mi-am spus că e vremea să mă odihnesc. Am tras de mânerul saltelei şi am ridicat-o din podea. Oricum eram în hainele de casă aşa că nu m-am mai ostenit să-mi pun pijamaua. Am stat ore bune cu ochii pironiţi în tavan, urmărind umbrele lungi şi gândindu-mă la povestea lui Giordano.

***

– Hei! Ce-i cu hărmălaia asta? – am întrebat ferindu-mi ochii de lumina puternică.

– Bună dimineaţa! Avem un mandat de percheziţie!

– Un… ce? Dă-mi să văd!

Am luat mirată folia electronică întinsă de un tânăr agent ASV ce stătea proţăpit în cadrul uşii.

– Aşa şi? Ce căutaţi, mă rog?

– Îl căutăm pe Chircea şi orice informaţii despre el! – îmi spuse agentul pe un ton neutru.

L-am evaluat din priviri.

O fi începător? Merită să încerc…

Luându-mi o mutră teribil de enervată am început să fac scandal cu gând să-i abat tilicarului atenţia.

– Pe bune? Şi eu îl caut! Eu zic să-l căutăm împreună! Ia să vedem… pe pat nu-i! – am spus eu trăgând de mânerul patului făcându-l să dispară în podea.

– Sub pat nu-i, am arătat podeaua goală… să fie oare în şifonier? – am deschis amuzată uşa dulapului… poate-i în răcitor, sărmanul… i-o fi frig!

– Doamnă, vă rog nu vă bateţi joc. Îmi fac doar datoria – îmi spuse el pe un ton împăciutor.

– Păi fă-ţi datoria, flăcău! Până acum eu am căutat şi tu ai stat! Ce mai aştepţi?

M-am aşezat pe scaunul din faţa consolei şi l-am privit ironic fără să-l scap o clipă din priviri.

– Vreau să văd şi consola… vă rog!

– Poftim! Eşti invitatul meu.

Nu aveam nici cea mai mică emoţie, sistemul de operare ascuns nu putea fi detectat de nicio jucărie de-a lui PapaBear. Fecioraşul ăsta putea să deschidă consola mult şi bine, avea să găsească doar câteva linkuri banale şi o droaie de cărţi.

– Mulţumit? – l-am întrebat eu pe un ton acid.

– Mă scuzaţi pentru deranj, cred că a fost o greşeală – îmi spuse pe un ton ce mima jena.

– Greşeală, negreşeală, mi-ai cam stricat somnul. Vreau să mai văd încă o dată mizeria aia de mandat să ştiu ce nume trec în reclamaţie.

Mi-a întins speriat tableta flexibilă ce încă mai afişa mandatul pe ecran. Am citit rapid un nume obscur de pe manşeta de semnătură şi cu o mişcare fină am coborât textul mai jos. Din headerul mandatului am memorat numărul de identificare şi cu aceeaşi mişcare mascată am readus ecranul la poziţia iniţială.

– Ei, are să vadă deşteptul de Sorescu pe cine a ordonat să fie percheziţionat.

– Eu n-am nicio vină, doar mi-am făcut datoria – mi se plânse agentul ferindu-şi privirea.

– Hai! Şterge-o!

Am trântit uşa în urma lui.

Bun actor individul!

Am revăzut cu ochii minții identificatorul numeric, de teamă să nu-l uit. Dintr-o nişă mascată în peretele duşului am scos detectorul şi am luat la puricat întreaga cameră.

A fost prea tare omul! Sigur a plantat ceva…

În casca MV am găsit un cristal de cuarţ prins pe unul din conectori.

Iute de mână! Ar trebui să învăţ şi eu trucul.

Nu m-am mulţumit cu o singură victorie. Nici eu nu aş fi plantat un singur pitic în grădina vecinului. Am continuat săpăturile prin toată camera. Trebuia să recunosc, individul lucrase eficient. După 5 minute încă nu eram mulţumită de rezultatul scanării şi am reluat la pigulit întreg apartamentul.

Într-un târziu am evaluat mica movilă de bâzdâgănii din palmă şi m-am declarat mulţumită. Le-am aruncat fără milă în chiuvetă şi am lăsat să curgă multă apă.

Acestea fiind spuse să trecem la treabă. Chestia asta nu trebuie să rămână aşa! Cineva trebuie să plătească pentru porcăria asta.

Am cuplat consola, m-am conectat şi, când am ajuns în birou, am pornit bateria antimalware.

Am lansat artileria grea. Trebuia să aflu cum au dat de mine. Am luat la croşetat toată mesageria reală şi am dat peste o porcărie de mesaj.

Idiotule! Tu cu mesajul tău cretin!

Varujan, isteţ tare de altfel, îmi trimisese un videomail dintr-o zonă total nesecurizată. Şi cum se apucase să scoată pe gură numele lui Chircea, copoii îi luaseră urma.

Dăăăă, deşteptăciunea Pământului!

Clocoteam de furie. Noroc de sistemul dual de pe consolă altfel o sfecleam.

Ar fi bine să analizez tokenul lui Giordano să nu păţesc altă istorie.

Suficient de deştept creat, părea un cod obişnuit de sistem. Mima până în cel mai mic detaliu un banal program pentru afişare de fotografii 3D pe office-screen. Doar vreo două variabile externe păreau introduse cam forţat.

Ce-o fi, o fi!

Am lansat instalarea şi am ieşit din MV hotărâtă să-l iau la trei-păzeşte pe avocat.

***

Mi-ar fi plăcut să merg pe jos până la punctul de întâlnire, din păcate nu mai existau alei decât în parc. Toate trotuarele şi căile pietonale fuseseră înlocuite cu benzi rulante ca nu cumva să ajungă oamenii prea obosiţi la slujbă.

Îl sumonasem pe Varujan în cel mai public loc posibil – terenurile de joacă din inima parcului. Nu aveam de gând să dau satisfacţie isteţilor de la ASV. Gălăgia din parcul de distracţii era ideală pentru o discuţie „amicală”. Ştiam un loc între cele 3 iujuri unde trebuia să fii prea bun să poţi descifra mişcarea buzelor. La fiecare secundă se interpunea câte ceva în mişcare.

Nici nu a ajuns bine avocatul că l-am şi luat la rost:

– Ascultă, Franz! Dacă nu ştii să îţi ţii gura, ai să pierzi toţi clienţii pe care-i mai ai.

Mă privea zăpăcit, cu o mutră absolut inocentă.

– Ce-am făcut?

Până să se dezmeticească eventualii ASV-işti din preajmă am continuat în avalanşă:

– De unde pisicii lui moş Anatol mi-ai trimis mesajul ăla de ieri?

– De la Tribunal.

– Şi ce-am discutat eu cu tine? Cred că mai bine îşi vede fiecare de drumul lui. Nu am de gând să-mi pun pielea în băţ pentru un amărăştean, cu atât mai puţin pentru tine.

– Dar nu înţeleg! Ce-am făcut?

Dincolo de carusel îşi făcea veacul un vânzător de baloane de la care nu cumpăra nimeni. Privea oarecum detaşat întreaga scenă de parcă nu avea altceva mai bun de făcut. Am schimbat iute macazul:

– M-am trezit cu copoii pe cap. Uite numele ofiţerului şi identificatorul mandatului. E problema ta! Să văd mâine reclamaţia în capul listei de pe panoul ASV-ului. N-ai decât să ajungi până la Protectorat. Nu-mi pasă unde reclami! Vreau să rezolvi problema. Ai priceput?

Speriat de-a dreptul, „isteţul” a luat de bună mica mea scenetă. Vânzătorul de baloane şi-a tot mutat poziţia încercând să prindă cât mai mult din discuţie.

Pe buze nu a avut cum citi până nu şi-a schimbat poziţia. Tot ce a prins acum nu are legătură cu Chircea. Eu am un avocat în faţă, chiar dacă le trece prin cap să ne salte, aveam o poveste clară: un cetăţean înfuriat care vrea să reclame o greşeală a funcţionarilor de la ASV…

Cu mâinile mascate de haină, i-am făcut un gest semnificativ lui Varujan. Privirea tâmpă a avocatului s-a schimbat ca prin minune.

O, Doamne! S-a prins! Miracol!

– Am priceput! Gata, şefa, le facem o reclamaţie de nu se văd. Mama lor de berbeci!

Privi precaut în jur şi adăugă încercând o manevră conspirativă:

– Vreo veste de la… văru’?

– Nimic, deocamdată! Nu mişc un pai până nu te lămureşti cu reclamaţia – i-am tăiat rapid elanul.

Ne-am salutat în stilul business şi am părăsit zona iujurilor. Avocatul şi-a văzut de drumul lui spre cabinetul din Rozeanu, eu am pornit agale prin parc.

Sper că şi-a învăţat lecţia!

O dezmorţeală de muşchi avea să-mi prindă bine. Vremea era bună şi pe alei se plimbau ici colo câteva persoane. Nici nu m-am ostenit să privesc în urmă. Ştiam că vânzătorul îşi mutase brusc snopul de plutitoare şi continua să mă urmărească.

Am urcat pe podul care se arcuia peste canalul dintre cele două iazuri. O fetiţă bucălată arunca în apă bucăţi mari de pâine în speranţa că va atrage cât mai mulţi peşti.

La celălalt capăt al podului, un bunicuţ spilcuit îşi măsura tacticos paşii sprijindu-se cochet într-un baston cu măciulie argintată. Deşi costumaţia lui nu se deosebea cu nimic de a celorlalţi plimbăreţi, avea un aer nonşalant, relaxat. Ceva îmi spunea că nu se potriveşte cu timpurile noastre. Tenul uşor bronzat indica participarea la activităţi frecvente în aer liber. Nu avea pic de burtă şi păşea cu uşurinţă, aproape ca un sportiv. S-a apropiat zâmbind şi s-a oprit lângă mine admirând mulţimea de peşti adunată în jurul pâinii aruncate de fetiţă.

– Nici nu credeam că mai sunt peşti aici! – spuse pe un ton vesel.

– Îi aduc din exterior. Din păcate nu rezistă mult – am încercat eu să-i temperez veselia.

S-a întors către mine şi, fără să mai scoată o vorbă, mi-a întins o carte de vizită aţintindu-şi discret privirea undeva în spatele meu. Am întors bucata simplă de carton pe toate părţile. Mi-am trecut degetele pe ambele suprafeţe în speranţa că voi simţi măcar micile ridicături Braille. Intrigată, am ridicat ochii spre bunicuţ încercând să aflu semnificaţia gestului. A înclinat amabil capul, ca într-un salut şi privirea i s-a lipit de suprafaţa cartonului pe care apăruse una din ideogramele alambicate ale lui Giordano.

– Trebuia să fiu sigur. Urmează-mă!

Token fizic sensibil la amprentare… poate şi la ADN… Deşteaptă mişcare! Ei, acum trebuie să mă asigur eu că eşti cine spui că eşti!

L-am măsurat sfidător fără să mă deplasez un centimetru. Uşor iritat s-a întors mustrător către mine:

– LiaJoy, fă bine şi-ţi mişcă fundul până nu ţi-l tăbăcesc.

Răspuns corect! Văd că ai ţinut minte faza de la MindBlizzard.

În vremurile de început, MindBlizzardul scosese primul MV-RPG. Pe vremea aceea timpul petrecut în MV era proporţional cu numărul de neuroni care decedau din cauza impulsurilor greu de controlat. Abia absolvisem institutul şi, lihnită de foame, intrasem într-o schemă cu un grup de testeri. Ne‑am pus binişor creierele în băţ pentru determinarea efectelor secundare ale primitivului joc. Nenumăratele situaţii limită au necesitat lucrul în echipă şi am avut parte din plin de „încurajări” de acest gen. Giordano mă luase sub aripa lui şi, într-un moment memorabil, a slobozit expresia ce avea să devină ca o parolă între noi.

Deci, tu eşti Giordano! Mi te imaginam mai tânăr…

– Vin imediat… bunicule! Stai să eliberez zmeul – i-am răspuns pe un ton copilăresc, strecurând o undă de ironie în glas.

– Nicio grijă, i-a tăiat Serge sfoara – îmi strecură în şoaptă şi făcu un semn discret către snopul de baloane ce plutea slobozit în aer. „Prietenul” meu ASV-ist era foarte preocupat cu recuperarea mărfii spre deliciul unui puşti ce râdea isteric.

(va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: