Am fost cândva o moleculă de apă

Teaser-aquaAm fost cândva o moleculă surată,
De valuri albastre cu drag alintată,
Cu punţi de hidrogen mereu protejată.
Acum rătăcesc prin popoare străine
Sperând să-mi revăd rudele marine.

Milioane de ani am trăit între suratele mele, purtându-le adânc respect pentru grija cu care m-au îngrijit şi ajutat. Unele dintre ele erau tot atât de bătrâne ca însăşi planeta. Ştiau multe poveşti despre balauri uriaşi, focuri veşnice şi vrăjitori de piatră. Sălaşul nostru din oceanul cel mare a fost rareori tulburat de vreo furtună. Vietăţile nu ne puteau face vreun rău.

Într-o bună zi pe când şedeam liniştită legănându-mă de zor în punţile de hidrogen, un pârdalnic de vulcan şi-a căscat gura fierbinte şi m-a răpit de lângă neamurile mele. Prinsă în şuvoiul clocotitor, am părăsit oceanul albastru evadând în văzduh, unde spre uimirea mea alte surate rătăceau singuratice. Mi-am spus că aşa o fi moda pe aici…

Am plutit zile fără şir, captive, la cheremul vânturilor. Dacă era prea cald ne ridicam până nimeream în curenţii reci unde ne îmbrăţişam în mici picături. Dacă era prea frig ne adunam grămadă înfofolindu-ne sub formă de fulgi pufoşi.

Plictisită de atâta plutire am pus la cale o strategie isteaţă şi împreună cu un grup de molecule rebele am decis să ne unim într-o picătură uriaşă. Era singura noastră şansă de a ajunge înapoi la suprafaţa planetei. Multe din suratele noastre ne-au urmat exemplul şi ne-am prăvălit din înalturi în stropi mari. Speram să nimeresc în oceanul meu drag, dar nu a fost aşa.

Picătura mea s-a izbit cu forţă de bucată mare din lemn şi ce-a mai rămas din ea s-a rostogolit la vale printr-un tub întunecat. Am ajuns într-un loc bizar, nu era nici ocean, nici râu, nici lac, era ceva mai mic. O surioară mai tânără ne-a spus că suntem într-un butoi şi că va fi vai şi amar de legăturile noastre.

Am înotat disperată dintr-o parte în alta sperând că voi găsi ieşirea. M-am izbit cu înverşunare de malurile înalte fără speranţă de scăpare.

Obosită peste măsură, am rămas într-o letargie cumplită fără să-mi mai pese de nimic până într-o zi când am dat cu ochii de el. Superb, de un alb imaculat, simţeam cum mă atrage irezistibil. S-a prezentat cu atâta eleganţă încât am simţit cum mi se desprind hidrogenii. Oxidul de Calciu, că aşa se numea prinţul meu, mi-a propus o întâlnire romantică pe un fir de bidinea.

Blestemată fie ziua aceea… după clipe şi şoapte fierbinţi, m-am trezit abandonată. Nemernicul! Mi-a spus că îi sunt dragă, dar sunt prea volatilă pentru el şi a hotărât să se stabilească la casa lui. S-a însurat cu o moleculă de dioxid de carbon ce-i tot făcea ochi dulci. S-au statornicit pe un perete şi şi-au schimbat numele în Carbonat de Calciu. Halal familie, cred că sunt lipiţi şi astăzi de acel perete… dacă nu i-o fi sufocat mucegaiul.

Am plecat cuprinsă de furie oarbă şi iar am rătăcit vreme îndelungată printre molecule străine. Amestecată într-un nor mare mi-am spus că nu mai am altceva de făcut şi m-am alăturat unor bucăţi de gheaţă practicante de sporturi extreme. M-am prins de una din ele şi am coborât din nor în nor străpungându-i ca nişte ghiulele. Şi cum o astfel de activitate nu poate duce la nimic bun, ne-am sfărâmat în zeci de bucăţi într un strat cu flori.

Strivită de presiunea nemiloasă a miliardelor de surate supărate că le-am distrus norii, am coborât în adâncuri încercând să-mi înec amarul în întunericul mării freatice. Am zăcut în depresie zile nenumărate ignorând total punţile de ajutor întinse de semenii mei. Un sorb năvalnic mi-a ieşit în cale, fără să mai ţin cont de strigătele celor din jur, m-am aruncat în gura lui.

Izbită şi aruncată din vârtej în vârtej am nimerit într-un soi de lac fără vietăţi unde am zăcut o vreme privind cum cad pe lângă mine bucăţi mari de nisip. Abia când am văzut cu claritate celelalte molecule din jurul meu am simţit curentul ce ne-a purtat mai departe printr-un labirint de tuburi.

Când am ieşit la lumina zilei în jurul meu pluteau tot felul de resturi de molecule. Prea obosită să mă mai pot apăra, mi-am pierdut un hidrogen şi am fost înrobită de o nenorocită bucată de metal. Am încercat din răsputeri să păstrez lângă mine ultimul hidrogen, însă metalul hulpav m-a schilodit. Răpusă de durere mi-am pierdut cunoştinţa.

M-a adus în simţiri o colegă de suferinţă şi, pentru a scăpa din ghearele metalului încărcat electric, mi-a propus o legătură dublă. Am acceptat fără prea multă tragere de inimă.

De atunci rătăcim împreună, renegate de neamul nostru, dar acceptate de un alt popor, mai iute la mânie… poporul oxigenului.

Încă mai visez oceanul cel mare, unde suratele mai bătrâne spun poveşti din vremea naşterii planetei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

%d bloggers like this: